Înainte de a merge mai departe, cred că este utilă o scurtă incursiune în ceea ce priveşte erotismul oriental, (O, nu vă bucuraţi că n-am de gînd să descriu miniaturile măscăroase ale niponilor!) înţelegînd prin această expresie ceea ce ţine de dragoste sub toate aspectele – aşa cum se şi cade.
Pentru că linia de demarcare dintre perşi şi arabi, evropenilor pare destul de diluată, mă voi preface aici că aşa şi este, şi le voi amesteca puţin, fără a face excese inutile sau taxabile.
Cine n-a auzit de O mie şi una de nopţi?
Tuturor ni se pare o colecţie de basme deja ştiute (deşi, aici vine frumuseţea! O cunoaştem mai ales pentru două basme care nici nu aparţin originalului, ba mai mult, nici măcar lumii islamice: Lampa fermecată a lui Aladin şi Ali-Baba, scrieri ticluite – pare-se – de însuşi Galland, primul tălmăcitor al colecţiei, în limba franceză), însă puţini am parcurs-o în întregime, fie şi în versiunea păcătoasă[1] a lui H. Grămescu (retipărită de curînd, în vreo 15-16 volumaşe) sau în versiunea engleză a lui Burton, pildă a lipsei de pudoare[2](uneori, bine-a făcut!).
O mie şi una de nopţi nu e o carte pentru copii (aşa cum o înţelege europeanul plin de tabuuri), cum nici multe din basmele sau snoavele noastre nu sînt. Bunăoară, undeva găsim un om care, ca-n povestea lui Perrault cu caltaboşul[3], voieşte să-i crească acel „laboureur de nature”[4], vorba vine, tot un fel de caltaboş, încît nu se mai poate mişca prin casă, printre lucruri, spre groaza prefăcută(?) a muierii. În altă parte dăm de-un anume Aluniţă care îi stîrneşte bietului Mahmud Deandoaselea reacţii nefireşti[5]… Şi exemplele ar fi mult mai multe, mai multe decît vă puteţi închipui.
În fapt, literatura orientală abundă în astfel de descrieri – chinezii excelînd la acest capitol – prin romanele erotice medievale(pe care şi cititorul român a avut ocazia să le citească după 1990). Înainte de a ne grăbi să le înfierăm ar trebui să stăm puţin şi să cumpănim dacă am avea dreptate.
Vina e – în mare parte – a noastră. Că nu le-am înţeles. Ne-am grăbit să facem din ceea ce era popular sau literatură serioasă – literatură pentru „delfini”. Nu altfel au stat lucrurile şi cu piesele folklorice ale noastre[6], prin urmare, orice acuză adusă obscenităţilor cuprinse în aceste lucrări, este inutilă şi caraghioasă.
*
Saadi Shirazi
Cînd a fost tipărită la noi lucrarea de bază a lui Saadi – Golestanul (Grădina florilor) – s-a întîmplat la fel. Traducătorul – George Dan, despre care am mai spus – l-a tradus „cu perdea”. Şi e grav, mai ales pentru că l-a înţeles rău.
Saadi face parte din lista tradiţională a sufiţilor, a învăţaţilor în ezoterism. Astfel că fiecare părticică din lucrarea lui – aparent populară, plină de snoave şi pilduitoare – are şi un caracter abscons, la fel cum ar putea spune europeanul despre romanul lui Rabelais, la suprafaţă un carnaval – cu toată cohorta lui de trivialităţi – care se lasă descifrat numai de iniţiat.
A ajunge la „măduvă” – o spune tot Rabelais – înseamnă să „sfărîmi osul” – ceea ce echivalează, în cazul nostru, cu descompunerea, de tip cabalistic, a suprafeţei, adică a textului evident. Or, într-o traducere, de bunăseamă, nu se poate produce acest fapt, şi e cu atît mai grav cînd traducătorul, luîndu-şi libertăţi neîngăduite faţă de original, nu redă nici măcar intenţia autorului.
De aceea, acel Saadi cunoscut de cititorul român, care-l citează cu voluptate, nu e decît o fărîmă din întreg. Nu se poate lăsa desluşit cu adevărat, şi de aceea, păţind precum Omar Khayyam, sfîrşeşte prin a fi citat fără a fi înţeles.
Saadi în schimb, nu e nici măcar obscen, ci vorbeşte despre năravurile existente în epoca lui, năravuri de care n-a fost, nici el, străin. Pe de altă parte, filosofia de viaţă a orientalului îl poate face de neaprobat în faţa celui din lumea Europei, învăţat cu un alt fel de morală.
MINCIUNA CU GÎND BUN
(stilizare George Dan, numele traducătorului textului literal, neindicat)
Auzit-am că un şah, odată, l-a mînat la gîdea pe-un ostatic, dînd poruncă să-i reteze capul. Bietul rob, în deznădejde-amară, s-a pornit, în limba lui de-acasă, crîncen pe cel şah să-l ocărască, împroşcîndu-l cu înjurături. Vorbele proverbului străvechi: „Cine-n clipa morţii-şi dă răsufletul, de-orice taină îşi descarcă sufletul”.
Cine din primejdii n-are cum să iasă,
Prinde de mîneru-i spada cea tăioasă.
*
Dacă omul deznădăjduieşte,
Limba de un cot şi-o alungeşte,
Cum pisica-nvinsă iute sare
Cîinele să-l sfîşie în gheare!
Şahul întrebă:
– „Ce spune robul?”
Bun la suflet, un vizir răspunse:
– O, stăpîne, -ostaticul cuvîntă: „Firea celor mînioşi mînia-i, firea celor blînzi mărinimia-i, ci Allah de-a pururi îl iubeşte doar pe cel ce bine-nfăptuieşte”.
Şahului, făcîndu-i-se milă, îl iertă pe rob. Dar alt vizir zise împotriva celuilalt:
– N-au cinstire sfetnicii-unui şah dacă adevărul nu-l rostesc. Ăst ostatic, ce-i aici de faţă, ocărî şi sudui stăpînul.”
Şahul ascultînd aceste vorbe, s-a-ncruntat amarnic şi-a rostit:
– Mai pe plac mi-a fost minciuna lui, decît adevărul ce mi-l spui, căci minciuna-i binele-l dorea, pe cînd adevăru-ţi fapta rea. Zis-au înţelepţii-odonioară: „Mai de preţ minciuna cu gînd bun, decît adevărul cu gînd rău.”
Dacă şahul face orişice-i vei spune
Eşti nelegiuit de nu-i dai sfaturi bune.
*
Cealaltă capodoperă a lui Saadi, Bustanul (Livada) nu a fost tradusă încă integral la noi. Există cîteva crîmpeie într-o antologie, şi fragmente edificatoare în traducerea lui Otto Starck. Citez din Predoslovie ideile în care expune, cumva, caracterul abscons al operei:
Cel care află taina interzisă,
La-ntoarcere găseşte poarta-nchisă.
L-acest ospăţ, în cupă ţi se toarnă
Licoarea care viaţa o descarnă.
Sînt şoimi cu ochi cusuţi dar fără lene,
Iar alţii-au ochi deschişi dar arse pene.
Nu află nimeni drumul spre comoară,
Şi de-o găseşte, nu mai iese-afară.
Pe-acest tărîm de-ajunge călătorul,
La-ntors, să-i rupă calului piciorul.
BIBLIOGRAFIE
*** – Privighetorile Persiei, antologie de poezie persană (secolele X – XX), în româneşte de George Dan, prefaţă de Virgil Cândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1971 (BPT) [Din Bustanul lui Saadi: pp. 269 – 279]
*** – Trei poeţi persani: Omar Khayyam, Saadi, Hafez, traducere din limba persană şi comentarii de Otto Starck, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 [Bustanul lui Saadi: pp. 50 – 118]
SAADI din Şiraz – Golestan (Grădina florilor), povestiri, traducere, notă biografică şi note de George Dan, cuvînt înainte de Tudor Vianu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964 (BPT)
SHAH, Indries – Calea sufită [antologie], traducere din limba engleză, note şi îngrijire ediţie Stela Tinney, Editura Herald, Bucureşti, 2001 [Mici fragmente din opera lui Saadi: pp. 61 – 72]
[1] Urmează versiunea franceză a lui Mardrus, taxabilă şi aceea prin augmentarea sau suprimarea unor pasaje; vocabularul folosit de traducătorul român vrea să se apropie şi de basmele româneşti dar şi de aerul fanarului, creînd un soi de limbă română care n-a existat niciodată, destul de stridentă şi de nelalocul ei. Nu oricine poate să echivaleze adecvat un arhaism cu altul…
[2] R. Burton, observînd trecerea de care se bucurau textele originale, destul de deşănţate, din păcate, sub imperiul comercialului, a îngroşat şi alte tuşe, falsificînd în unele locuri textul, accentuînd limbajul buruienos numai spre a fi pe placul clubului, care, într-un cerc închis, îi tipărea şi distribuia cartea.
[3] Cf. Dorinţe caraghioase.
[4] Aşa-i zice, în rîs, Rabelais în Pantagruel, capu întîiu.
[5] Zic eu aşa, însă la persani şi la arabi era cît se poate de firesc.
[6] Şi-a pus cineva dinafara domeniului, vreo clipă, problema că marii culegători de basme din secolul al XIX-lea îşi publicau, în mare parte, munca sub auspiciile Academiei, nicidecum în colecţii pentru copii?
UN MUZEU SUBIECTIV 