De cîte ori nu mi-am acoperit urechile – în chip manifest – spre a nu mai auzi recitările tînguioase din Omar Khayyam! Cîte-un catren micuţ, miculuţ, presărat acolo unde nu trebuie, poate provoca mult rău ascultătorului. Mai ales glasul tremurînd al vreunei babe filobolînzite, care se face auzit numai pentru că tomnatecei demoazele i-a surîs cine ştie ce idee „romantică” din textul nevinovatului poet! Or, numai „romantism” n-ai de ce căuta aici.
Chiar cînd l-am citit mai întîi, mi s-a părut prea de tot lipsit de calităţile atribuite de prefaţatorii traducerilor. Ca „son” nu era rău, însă ceea ce se desprindea de acolo nu vădea vreo deosebită filosofie. Abia mai tîrziu, descoperind traducerile unor autori dedicaţi literaturii persane, am început să înţeleg cum fusesem înşelat înainte de tălmacii plătiţi la vers.
Şi nu vreau să vorbesc numai despre Omar Khayyam, numai pentru că e cel mai cunoscut şi a părut mai facil cititorilor! Vreau să povestesc şi despre celelalte culmi ale poeziei lor, culmi – mai puţin cunoscute cititorului român, nerăbdător din fire.
*
Cum se întîmplă şi în poezia arabă, sistemul de rime este anevoios, distihurile rimînd: ab cb db eb fb etc. În catrenele numite „rubaiate” (aiurea şi după ureche!) sistemul este: aaba – ceea ce a scăpat mai vechilor traducători care au echivalat originalul cu catrene clasice: abab. Eminescu, însă, ştia cum rimează persianul defapt, exersîndu-se şi el, la rîndu-i:
Corabia vieţii-mi grea de gînduri
De stînca morţii risipită-n scînduri,
A vremii valuri o lovesc şi sfarmă
Şi se izbesc într-însa rînduri-rînduri.
Persul numea catrenul – robay, la plural – robayat, de aceea şi folosirea vorbei rubaiate, în limba română, e cumva improprie. Otto Starck – unul dintre cei mai buni traducători ai noştri – opta pentru pluralul: robaiuri. Aşa le vom numi şi noi mai departe.
Robayul, în care a strălucit acest Omar Khayyam, era creat pe o bază logică solidă, înlănţuirea versurile nefiind întîmplătoare:
Omar Khayyam
Cum tot ce nu-i – e vînt doar şi poveste,
Şi cum ce e – dispare fără veste,
Închipuie-ţi că tot ce este-n lume – nu-i,
Şi tot ce nu-i în astă lume – este.
Iată cum se întîlnesc versurile 1 cu 4 în antiteză, precum şi 2 cu 3.
Cît despre conţinut, robaiurile sînt fie umoristice:
Intră în crîşmă un bătrîn cîrpaci,
Ducea pe umăr cana-n chip dibaci;
I-am zis: – De Dumnezeu nu ţi-e ruşine?
Mi-a spus: Milos e Domnul. Bea şi taci!
Fie cîntă dragostea:
Pe boltă, făr-apus, eternul soare – e iubirea;
Vestind plăceri, acea privighetoare – e iubirea,
Dar nu-i iubirea pasăre mereu jeluitoare:
În cel care nu geme-atunci cînd moare – e iubirea.
Fie…vinul:
Mormîntul cînd va fi să mor – făceţi-l
Pierdut! Să fie-oricui pilduitor – făceţi-l!
Amestecaţi cu vin pe urmă lutul,
Capac de pus la un ulcior – făceţi-l![1]
În ultimele două exemple am mai întîlnit un procedeu, al cuvintelor care se repetă după 3 din cele 4 stihuri. Este un fel de refren – întîlnit şi în ghazel – numit de perşi: radif.
În afară de traducerea lui Otto Starck, nu cunosc o alta care să urmărească procedeele despre care am vorbit.
Traducerea mai veche, în proză, apărută întîi în 1932 şi aparţinîndu-i lui Al. T. Stamatiad, care are ca model o versiune franţuzească, este lipsită de valoare poetică: Naşterea mea n-a adus nici cel mai mic cîştig Universului. Moartea mea nu-i va micşora nici imensitatea, nici splendoarea. Nimeni n-a putut să-mi explice de ce-am venit, de ce voi pleca. (p. 65)
*
Bietul Ferdousi (citeşte-l, te rog, Fer-do-u-si, nu Ferdusi ca franţuzul!), nici el n-a avut parte de-o soartă mai bună! A intrat în literatura română printr-o traducere din franceză şi-o repovestire despre vitejiile lui Rostam, unul din eroii naţionali ai Iranului.
Opera lui Ferdousi are un titlu care dă notă despre impozanţa lucrării: Cartea Şahilor (Şah-Nameh). O înşirurire versificată de istorii, legende şi mituri despre şahii din Persida veacurilor celor mai îndepărtate…
La noi l-a împămîntenit mai întîi Coşbuc printr-o prelucrare liberă, după Satira împotriva şahului Mahmud – cu care se deschide şi marea Cronică.
George Dan – tălmăcitorul unor părţi mai întinse din hronic – s-a călăuzit după Le livre des rois, versiunea franceză a iranologului Jules Mohl (în 7 volume, în proză), spicuind de acolo, destul de zgîrcit, fragmente, uneori supărător de disparate. În plus, a dat o tălmăcire versificată – împotriva bunei uzanţe, de a echivala proza cu proza sau versul cu versul. La o cercetare de rutină, am constatat că ediţia franceză nu indică numărul de versuri al originalului, aşadar, stabilirea versurilor şi a rimelor, în versiunea românească, a fost arbitrară. Deci, prin această traducere nu avem decît o foarte vagă idee despre ce ar putea conţine originalul.
Altfel, traducerea lui George Dan nu pare să aibă alte cusururi. Ca prelucrare este ingenioasă, versificarea abilă şi, ca lectură, agreabilă:
CUM A FOST CREAT SOARELE[2]
Bolta-albatră-i zămislită din rubine de văpăi,
Nu din vînt şi nu din apă, nu din colb sau fum din văi.
Cu această măreţie şi cu sferele-i de foc,
Cerul parcă-i o grădină-n Noo-Ruz. Drept în mijloc
Se roteşte uriaşul Astru al întregii firi,
Inima din om vrăjind-o, zilei dîndu-i străluciri.
El îşi saltă dimineaţa, zi de zi, din Răsărit,
Capu-ncins în joc de flăcări: scut de aur înroşit.
El, o lume înveşmîntă-n mantii de lumini, făcînd
Să lucească în privire negrii bulgări de pămînt,
Cînd din Răsărit el urcă şi coboară spre Apus,
Dinspre Răsărit, hoţeşte, Noaptea saltă capul sus!
Niciodat’ c-un pas nainte nu şi-o iau; în Univers
Mai cuminte nimic nu e decît veşnicul lor mers.
O, tu, carele eşti Soare şi răsari de mii de ori,
Cum se face că pe mine nici o rază nu cobori?
BIBLIOGRAFIE
*** – Primii poeţi persani (secolele IX – X), antologare, studii introductive, traducere, note şi comentarii de Grete Tartler şi Viorel Bageacu, Editura Univers, Bucureşti, 1983 [Alte robaiuri din primii poeţi persani, utilă pentru cunoaşterea evoluţiei genului]
*** – Privighetorile Persiei, antologie de poezie persană (secolele X – XX), în româneşte de George Dan, prefaţă de Virgil Cândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1971 (BPT) [Cuprinde 267 de „catrene” ale lui Omar Khayyam: pp. 110 – 196 şi o mică selecţie din Cronica Şahilor a lui Ferdousi: pp. 14 – 52]
*** – Trei poeţi persani: Omar Khayyam, Saadi, Hafez, traducere din limba persană şi comentarii de Otto Starck, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 [Robaiuri de Omar Khayyam: pp. 15 – 47]
FIRDOUSI – Şah-Namè (Cronica-Şahilor), culegere din epopeea persană întocmită şi tălmăcită de George Dan, Cuvînt înainte de Virgil Cândea, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1969
KHAYYAM, Omar – Catrenele lui ~, traducere, notiţă introductivă, note şi lămuriri de Al. T. Stamatiad, ediţia a III-a, cu patru ilustraţii, Editura Universul S.A., Bucureşti, 1945
SHAH, Indries – Calea sufită [antologie], traducere din limba engleză, note şi îngrijire ediţie Stela Tinney, Editura Herald, Bucureşti, 2001 [cîteva catrene şi distihuri din Omar Khayyam: pp. 34 – 36. Utilă pentru înţelegerea filosofiei poeţilor sufiţi]
[1] Toate catrenele din Omar Khayyam, inserate pînă aici, sînt traduse de Otto Starck (vezi bibliografia)
[2] Fragment din Predoslovie. Titlul fragmentului este dat după ediţia franceză, urmată de traducător.
UN MUZEU SUBIECTIV 