GHEORGHE BARONZI
(1828 – 1896)
Canonul literar (operă a criticii) descurajează, în general, prin metoda păcătoasă a exclusivismulu (Odată scos, un autor anevoie mai intră în grup). Aşadar, pentru cel învăţat din şcoală într-ale scrisului românesc ştie că toată literatura română veche se compune din trei cronicari moldoveni şi un aed ardelean; că literatura secolului al XIX-lea cuprinde doi aştri: Alecsandri şi Eminescu, cîteva constelaţii minore: Macedonski şi Caragiale şi-un povestitor, Ion Creangă.
Acum, de bunăseamă, nu manualul de literatură română este etalonul, însă, creează, obişnuiţe. Or, pentru omul din totdeauna – şi mai ales pentru cel de astăzi – certitudinile sînt cele mai bune caracteristici ale liniştii interioare. Adică, dacă unul ca Manolescu nesocoteşte mai bine de jumătate din literatura română – fie ea veche sau mai nouă – e destul pentru ca o întreagă categorie de cititori să omită la lectură acea jumătate. Însă, ar fi greşit să-l numesc numai pe Manolescu pentru metoda sa (mă rog, metoda italianului după care s-a „ghidat”). Am să-l numesc şi pe G. Călinescu aici, care, mai ales din contemporaneitatea sa, nesocotea pe toţi aceia care nu erau de aceeaşi, cu a sa, orientare politică, de stînga! Iată că politicul s-a amestecat mai demult cu literatura.
Însă există o listă lungă de scriitori uitaţi, care neavînd nici o legătură cu sfera politică, lipsesc din canonul (fie şi cel minor) al scriitorilor români.
Nu s-a mai vorbit către mase, de la Istoria lui Călinescu, despre Depărăţeanu, Sihleanu, Aristia, Bolliac, Creţeanu sau Baronzi, reorganizîndu-i şi introducînd-i acolo unde le este dafapt locul.
O încercare de merit este aceea a seriei Restitutio care punea la îndemîna celor interesaţi ediţii destul de bune din operele minorilor.
Cei care l-au citit sau îl citesc pe Eminescu ştiu, dacă au lecturat cu atenţie, cel puţin patru versuri din Gheorghe Baronzi, puse ca motto la celebrul poem Strigoii. Dintr-o ciudată întîmplare lipseşte numele autorului.
Născut în Brăila la 20 Octombrie 1828, Gh. Baronzi a fost poet, prozator, versificator de legende româneşti şi traducător. De-a lungul timpului, a ocupat diverse funcţii publice în Bucureşti şi în provincie.
De la el ne-au rămas mai multe volume, dintre care cităm:
Nopturnele (Poezii), 1853; Satire, 1867; Daciada (epopee), 1890; Misterele Bucureştiului (roman) etc.
Moare în Bucureşti la 28 mai, 1896.
La moartea scriitorului, I.L. Caragiale scria:
Alaltăieri a încetat din viaţă, în etate de 83 de ani, Gheorghe Baronzi, cunoscutul veteran al literelor române. În lunga lui carieră, publicist neobosit, a scris de toate, atât originale, cât şi traducţii: poezii de toate genurile şi proză asemenea, de la epigramă până la poemă şi de la articol trecător până la dramă. În această arenă vastă a republicii literelor române, răposatul veteran a luptat cu toate armele, cu o egală bărbăţie şi cu o egală consecuenţă la jurământul ce-l făcuse muzelor, păsându-i puţin de lipsa succesului personal.
Nici un mare succes îndeosebi, afară de urmarea cu credinţă nestrămutată a datoriei şi legământului.
Și câţi, oare, dintre cei târâţi în falangele unui Alexandru Machedon sau în cohortele unui Cesar pot să se înscrie anume în istoria strălucitelor isprăvi ale acestor cuceritori?
G. Baronzi n-a fost unul dintre marii eroi ai republicii literelor române, e adevărat; ci unul dintre neobosiţii legionari, şi poate nu unul dintre cei mai puţin îndrăzneţi; o dovadă e poezia de mai la vale, Căţelul pământului, al cărei refren îl pune mai târziu, ca motto, Eminescu la ciudata sa poemă Strigoii — e ca un pompon pierdut de un legionar obscur în luptă şi ridicat în treacăt de un erou mare, pentru a-l înfige în strălucita-i cască. (Epoca literară, 1896, nr. 8, 3 iunie, p. 3)
MICRO-ANTOLOGIE
CĂŢELUL PĂMÎNTULUI
(fragment)
Cînd eram copil, ţin minte,
Mama-adesea îmi zicea,
Ş-a mea lacrimă fierbinte
De pe ochii mei ştergea:
În numele sfîntului!
Taci, s-auzi cum latră
Căţelul pămîntului
Sub crucea de piatră.
[…………………………………….]
ZODIA RACULUI
(fragmente)
[……………………………………..]
Nici o regulă sau lege,
Nici un fel de îngrijire,
Mic şi mare nu s-alege,
Toţi nepăsători din fire:
Pot să lase pe oricine
Să-l zugrume, să-l despoaie,
Să-l deprade cum îi vine,
Ca un lup pe-o biată oaie.
Mi-a venit să fug ca racu’
Înnapoi, să-i las la dracu’!
[………………………………………..]
Nu e credit, nu-i dreptate,
Nu e ban în Visterie.
Cu minciuni şi vorbe late
Nu scăpăm de sărăcie.
N-avem strade, nici şesele,
Iarna gîrlele ne-nneacă:
De atîte zdruncinele
Am ajuns curea de teacă;
Toate merg pe dos ca racu’,
Unde coada-şi vîră dracu’!
[…………………………………….]
LA MARIA
Noaptea care mă-mpresoară
Şi-mi ascunde faţa ta,
Nu-i mai neagră, mai amară
Decît trista-mi inimiară
Ce nu poate-a te uita;
Căci n-am pace d-un minut
De cînd nu te-am mai văzut.
Al meu suflet va să zboare
Dintr-ăst pept de tine plin,
Cpci tu nu ştii cît mă doare,
Condamnat în depărtare,
Fără tine să suspin.
Vino, fii a vieţi-mi stea
Sau suscrie moartea mea.
Făr’ amoru-ţi, tu vezi bine,
Eu nu poci a exista,
Zile nu mai am senine,
Căci vor fi de lacremi pline
D-o lipsi fiinţa ta;
De vei dar să mai trăiesc
Lasă-mă să te iubesc.[1]
DACIADA
(fragment din Cîntul I)
Voi să cînt resbelul cel numuritor
Care-a stins o ţară ş-un întreg popor…
Muză, ce-ţi ai tronul cununat cu flori
Mai presus de toate mîndrele-ţi surori,
Te avînt-asupra spiritului meu,
Fă să spui prin versuri tot ce cuget eu.
Lira mea să vibre fă sub mîna ta,
Să-i auz acordul ca să pot cînta,
Astfel ca s-asculte orce suverani
Care ţin în mînă sceptrul de tirani,
Cîte mii de rele şi nefericiri
A produs resbelul bietei omeniri.
Geniu ce din fundul iadului scăpat,
Tronul între oameni şi-a întemeiat…
Vaiete, blesteme, gemete, plînsori,
Pentru el sînt cînturi de privighetori.
Arderea, ruina, jugul cel barbar,
Iată ce-ncunună tristul său altar!
Crud şi fără suflet, cade ca un orb,
Cum pe leşuri cade flămînzitul corb.
Sfarămă, zdrobeşte sub al său picior,
O întreagă ţară, un întreg popor.
Pretutindeni varsă sînge de martir,
Ş-ar preface lumea într-un cimitir.
Pretutindeni cere aur, prade mari
Şi supuneri oarbe de la tributari.
Nencetat preface carta lumii-ntregi
Subjugînd popoare şi servind pe regi.
Pacea, dulcea pace care ne-a promis
Crist odinioară, nu-i decît un vis.
Vis e şi frăţia, vis orcare drept
Bietele popoare de la regi aştept.
Vis şi libertate, şi dreptatea chiar
Este o minciună, un năluc amar.
[………………………………………………….]
[1] Din volumul Nopturnele (în transcrierea mea).
UN MUZEU SUBIECTIV 