Cum îl mai citim astăzi pe Ion Creangă?

Contrar tradiţiei (şi  spuselor lui Eugen Simion din anul 2000)[1] copilul şi tînărul de astăzi nu-l mai citesc pe Ion Creangă cu patima cu care o făcea cel de acum, cel puţin, douăzeci de ani. Ion Creangă nu mai vorbeşte pe limba lui (aici nu mă refer în sens lingvistic) şi nici nu mai poate să intereseze cum interesa odinioară.

De altfel Eugen Simion are dreptate că este citit şi adus la zi în critică – însă nu de masa de cititori, ci numai de specialişti, cum lesne se înţelege. Receptarea lui Ion Creangă în şcoli s-a produs tot pe sponci, creîndu-se acea nenorocită barieră între autor şi cititor, prin comentariile pedante şi prin modul de a-l steriliza complet.

Umorul lui Creangă este arătat cu degetul acolo unde convine şi nu unde există în toată splendoarea lui. De ce, de pildă, se face din Povestea lui Harap-Alb un roman eroic, uscat, sterp, fără a se face referiri directe la mulţimea de fragmente pline de umor şi de aluzii nu atît de nevinovate, care ar trezi pe dată pe „şcolerul” plictisit de-atîta doxă? Însă, cum şcoala noastră, scorţoasă şi-n poziţie de drepţi, de ceremonie, sigur că nu va dezlega cititorului pofta prin ceea ce consideră „vinovat”. În schimb inepţiile unui Cărtărescu, oricît de searbede, sînt comentate cu patos, cu focul şi travaliul celui care se căzneşte să-l facă a plăcea auditorului cu orice preţ.

*

De altfel, Ion Creangă a avut nenorocul să fie prost înţeles mai mereu. Junimea – ca un tot –  aprecia „ţărăniile” (inclusiv cele două poveşti repudiate) humuleşteanului, însă era turnat cînd, zice-se, scuipa pe jos în clădire (Călinescu); Titu Maiorescu îl aşeza între marii clasici universali, dar tot el îl socotea numai un bun tezaur de limbă românească (ceea ce nu e de ajuns, cum afirmă tot E. Simion în op.cit.) – Critica de mai tîrziu, ca un papagal veritabil, va repeta toate cosideraţiile înaintaşilor (gînd la gînd cu bucurie!) fără a  mai cugeta, şi aşa se va trezi Ion Creangă lîngă Zola şi Dostoievski! Bună tocmeală! Mai tîrziu va fi socotit homeric – bineînţeles nu cu rădăcini în antichitate ci în folklor, cum va fi fost şi cel care purta sau nu purta numele de Homer; Călinescu vede un Rabelais – ceea ce, mai degrabă văd şi eu – în opera scriitorului nostru. Cu siguranţă nu pe medicul, cabbalistul, renascentistul Rabelais ci pe acel Rabelais care, lăsînd de-o parte erudiţiunea, o „dă pe ţărăneşte”, prezentînd într-un loc o sumă deloc neglijabilă de jocuri (pentru şi nu prea pentru copii), în care arată convorbirea beţivilor de diferite ranguri, în care aşează-n docoment o sumă de cîntice poporane etc. Mai tîrziu se va vedea în Creangă (prin V. Lovinescu) deţinătorul „crengii de aur”, iniţiatul în misteriile antichităţii – prin tradiţia care i-a pus în mînă şi schemele epice ale basmelor prelucrate.

În fine, cred că lui Ion Creangă nu-i păsa cu cine şi ce e comparat. Ceea ce ştie Creangă – puţin – ştie bine (Călinescu), însă asta nu-l împiedică să-şi joace „prostia” în faţa celor scrobiţi. Aşadar, avem de-a face cu un ironic, uneori destul de gros, însă care, prin datul său, poate fără să-şi fi dat seama, urmărea stabilirea unui echilibru în microcosmosul personal. Simţea pe semne, faţă de ceilalţi junimişti, că nu a aprofundat marea cultură uiversală, că a cetit, poate, numai suma de cărţi teologice necesară; poate că se simţea privit de sus… De aceea acceptă şi joacă pînă în final rolul unui Păcală (chiar cum îl întîlnim în opera sa, în snoava mai puţin cunoscută cetitorilor), personaj care, fără nici o umbră de îndoială urmăreşte acelaşi echilibru, al adevărului simplu, cîştigat chiar cu bobîrnace (omiţînd crimele abominabile din unele snoave, v. mai jos).

Însă ce nevoie are Ion Creangă de comparaţii în afara graniţelor ţării? E o găselniţă pentru a ne „sincroniza” şi noi la cultura occidentală, să arătăm că nu am fost şi nu sîntem mai prejos? Francezii au văzut în Creangă un autor mare de vreme ce, mult mai demult, i-au dedicat un studiu (pe care îl folosesc şi românii!); au observat oareşce asemănări cu Rabelais al lor, dar nu au făcut caz pentru că Ion Creangă se susţinea prin el însuşi, fără nici un „la fel cu”, „în stilul lui…”. Însă, ca de obicei, românii ştiu să se minimalizeze, cu de la ei voinţă.

*

Ce îi împiedică pe copii să-l citească – cum odinioară – pe Creangă, barem pentru poveşti dacă nu pentru Amintiri?

Pe semne că suma de ediţii, care mai de care mai prost scoasă din tipar, considerată, prin colorit şi formă, bună pentru cei mici, însă căreia îi lipseşte întreg aparatul critic (să nu se tîmpească copchilul de prea multă informaţie), de la explicarea expresiilor pînă la minimul glosar de înţelegere a terminilor regionali. Cu siguranţă textul, ca întreg, e lizibil, însă sumedenia de expresii, proverbe, zicători, cimilituri, vorbe regionale îngreunează – prin totală neînţelegere – lectura. De pildă, încercaţi un exerciţiu prin care stabiliţi, fără dicţionar, sensurile unor vorbe ca: incot, calamandros, afiştat, gălămoz, astrăgaciu, buft, bechi, bulughină, hreapcă, feleguns, ciritel, bărăni, culeşer, dohot,  haşcă, înşomoltăci etc. Şi, mai cu seamă, cînd vorbe ca acestea se găsesc la tot pasul…pasă de mai pricepe ceva! Mai atrag atenţia că, deşi unele vorbe par cunoscute, sau reperabile, la Ion Creangă pot avea un cu totul alt sens. Aşa că, cititorul tînăr, scutit de fastidioasele note şi glosare, nu are cum să ajungă nici pe departe la esenţa textului. Să nu mai vorbim de expresii…

Pe de altă parte, cum spuneam şi mai sus, Ion Creangă este prezentat prea de tot lipsit de faţa umană. Este meteahna şcolii româneşti, care a vrut zei în manuale şi nu scriitori de pe pămînt, altfel oameni obişnuiţi.

Avem un Eminescu cu capul în nori (şi la propriu şi la figurat), un Caragiale stînd pe tron şi şfichiuind ca groful prostimea din jur, un Ion Creangă – aşa cum îl arătau şi bostanienele Amintiri din copilărie[2] – stînd calm la masa de lucru şi scriind cu creionul în gură, meditativ ca un veritabil parnasian, cînd defapt, ne-o spun contemporanii, şedea cu prosopul pe el să se şteargă de sudoarea abundantă, în actul creaţiei, şi, dacă era căldura prea din cale-afară, se arunca în vană să se răcorească cu apă rece. Ce imagine diferită de cea care se vîră, îndeobşte, pe gît Guliţilor noştri!

*

Ediţii din operele lui Ion Creangă s-au tot scos după moartea acestuia. Merită a fi menţionată cea a lui  G.T. Kirileanu şi Ilarie Chendi (1906, reluată şi reeditată, cu omisiuni, pînă prin anii 50), care oferă pe lîngă canon şi: Calicul de la Talpatari (publicată întîi în revista Şezătoarea, defapt o anecdotă auzită de la Ion Creangă şi scrisă de Ioan S. Ionescu), versuri din cărţile de şcoală, versuri populare, Rostiri, zicători, cuvinte şi studiul Misiunea preotului la sate.

A doua ediţie importantă este cea semnată de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, în 1970 [Minerva, Bucureşti]. Nu cuprinde operele complete (omite unele din versuri – Oltenii în Iaşi – şi nu cuprinde cele două basme numite „corosive”,  deşi exhaustivitatea este afirmată de editori în Notă.) Însă pentru vremea în care a apărut este cea mai bună ediţie – o dovedesc şi reluările de mai tîrziu.

Faţă de canon, ediţia cuprinde studiile:Iezuitismul în România, Întîmpinare critică domnului I. Nădejde…, O întrebare d-lui A. Gorjan…, Răspuns la criticele nedrepte… şi lotul de corespondenţă rămas.

Pe lîngă textul propriu-zis mai cuprinde un bogat aparat critic ce oferă cititorului dosarele pieselor incluse în sumar: istoricul (unde şi cînd a fost tipărită întîi), explicarea expresiilor, şi variantele din manuscris şi din alte tipăriri, un glosar considerabil, o bibliografie la zi în 1970; iconografia este şi ea de preţ, punînd în circulaţie portrete şi fotografii mai puţin cunoscute ale lui Ion Creangă[3], a fraţilor şi surorilor, facsimile după manuscrise etc.

Ediţia Iorgu Iordan va fi reluată în mai multe rînduri, însă nu integral. O reproducere doar a textului apare în 1993 la Editura Fundaţiei Culturale Române. Lipseşte studiul lui I. Iordan (înlocuit de două prefeţe, o restituire: Ion Creangă văzut de generaţia actuală de Mircea Vulcănescu şi Receptarea lui Creangă azi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.), în rest a căzut tot aparatul critic, cu excepţia glosarului.

O ediţie bună a textului a mai dat Academia Română în 2000: Opere. Deşi sînt trecuţi pe copertă ca editori, aceiaşi doi, ar mai fi trebuit adăugat un al treilea care a împlinit cîteva goluri şi a lăsat altele; publică, prin urmare Oltenii în Iaşi, Povestea lui Ionică cel prost şi Povestea poveştilor, însă lasă de-o parte: studiile şi corespondenţa. Tot aparatul critic lipseşte. Studiul lui E. Simion, care însoţeşte ediţia, spală din celelalte scăpări. Tot Academia Română a reluat, în ediţie de lux, întreaga ediţie Iordan şi a completat-o, spre a oferi, într-un final, publicului Opera completă a lui Ion Creangă.

*

Cum spuneam, fără dosarele prozelor lui Creangă, este greu de ajuns la esenţă. Elevul (mai mic sau mai mare) nu mai găseşte nici un haz într-un text ascuns lui. Cît ar avea de cîştigat liceanul, cetind pe Moş Nichifor Coţcariul, dacă ar înţelege aluziile autorului, prezente la tot pasul! Altminteri, pentru el, nu e decît o pălăvrăgeală continuă, o naraţiune în care nu se întîmplă absolut nimic.

Pentru a înţelege arta lui Ion Creangă putem să mai facem un exerciţiu simplu: să luăm o carte de folklor, de poveşti şi de snoave[4] şi să căutăm variantele basmelor lui Creangă, culese pe teren de folklorişti; vom vedea numaidecît diferenţa. Fără să fie schimbat cu nimic firul epic, hazul de amănunt, prezent la Creangă, dispare sau se transformă la povestitorul oral.

*

S-a făcut mult caz de poveştile „corosive” – Ionică cel prost şi Povestea poveştilor. Cea din urmă a avut parte şi de o versiune radiofonică (audiobook) proastă, ajunsă la  forma extremă în care nu trebuie să fie reprezentat un text de acest gen. Creangă nu e pornografic – ceea ce au reuşit să-l facă cu tot dinadinsul –  e depozitar de snoave populare.

Cum spuneam şi într-un alt loc, cuvîntul neaoş, vorba tare, nu este taxată în spaţiul satesc oricît de vechi. Ascunselor mădulare li se zice pe nume şi nu se face un capăt de ţară din asta. Numai înjurătura, luarea numelui Domnului în deşert şi sudalma – pentru că toate au un obiect de destinaţie, sînt de nedorit şi chiar supuse oprobriului.

Astfel a procedat şi Creangă (era vinovat numai pentru că urmărea şocarea scrobiţilor din Junime).

Subiectul snoavelor lui Creangă nu este original. S-au descoperit variante destule pe teren. S-au găsit snoave similare în alte literaturi…

De altfel basmul (intră tot aici povestea şi snoava) la origine, cum bine ştiu cei care ştiu, nu era o naraţiune pentru copii. De la absconsele sensuri ale miturilor şi legendelor, basmul a ajuns o bună trecere de vreme, mai tîrziu, mai cu seamă la şezători şi la clacă: or acolo nu sînt copii, cel mult tineri şi mai mult bătrîni.

Din literatura universală voi da un exemplu care, sper, va fi de ajuns pentru a înţelege spiţa din care se trage spiritual Creangă: Giambattista Basile, cu al său Il Pentamerone.

            Alcătuit pe tipicul Decameronului lui Boccaccio, Il Pentamerone prezintă 50 de poveşti, snoave sau basme de prin ţinutul napolitan. Poveştile sînt în cea mai mare parte tot produse folklorice, şi conţin o mulţime de variante la poveşti pe care le cunoaştem din Fraţii Grimm sau Perrault; Limba lui Basile poate fi comparată pe alocuri cu inventarul rabelaisian: o dată e erudit, şcolit, altă dată o dă şi el pe „ţărăneşte”, aglomerînd proverbe şi vorbe dialectale.

De pildă, unui tont un smeu îi oferă un măgar căruia dacă-i strigă: ptruu, cac-auru (cacă aurul!) acela îi va deşerta o „pîntecăraie, o cufureală” de aur. O babă murind jupuită dă din „dos o salvă de bun rămas”, simpatica pătrunjiţa pe care-o ştim că se împiedeca în păr, nu mai e atît de inocentă pe cît ne părea, iar „motanul încălţat” al lui Gagliuso are de grijă să-l umple de sudalme care mai de care mai pipărate, pentru că îi promisese pentru binele făcut[5], că după moarte, îl va ţine într-o cuşcă de aur; motanul simulează moartea, iar Gagliuso spune să fie luat de coadă şi aruncat pe geam. Atunci motanul trezindu-se îi trage o săpuneală zdravănă, morală coleà, cu vorbele astea, ciudate pentru cel obişnuit cu „mătasea” basmelor:

            – Va  să zică asta ţi-e mulţumirea pentru păduchii de care te-am scăpat! Astea-s miile de mulţumiri pentru zdrenţele pe care ţi le-am smuls din spate şi care nu erau bune decît să torc eu pe le! Asta ţi-e recunoştinţa pentru că te-am făcut să trăieşti ca un paşă şi nu te-am lăsat să mori de foame, păduchiosule, zdrenţărosule! Şi cine-mi era  pînă mai ieri tot peticit, zdrenţuit, sfîşiat, scîlciat şi păduchios? Aşa-i trebuie celui care se apucă să spele măgarul pe cap! Fie blestemate toate cele ce-am făcut pentru tine, că nu meriţi nici să-ţi scuip în gură!  Ia te uită ce frumoasă cuşcă de aur mi-ai mai pregătit! […]Bine-a zis filozoful acela, că cine se culcă măgar, măgar se scoală! […][6]

*

S-a invocat şi cruzimea în unele din poveştile lui Creangă, care totuşi este şi ea de origine populară. Să facem o comparaţie cu un personaj folkloric ilustru: Păcală. Păcală, atît de iubit de copii, este, dacă-l privim cu atenţie,  un criminal din cale-afară de crud: omoară caprele popii pentru a face pod cu călcătură moale şi tare, o ucide pe preoteasă cîntîndu-i din cimpoi cînd se află în pod, şi cade; o omoară pe soacra popii, cu o piatră, cînd se suise în nuc să-i cînte a cuc, pe popă îl beleşte de pielea de pe spate, pe fiul popii îl aruncă în apă şi-l îneacă, îneacă de asemenea un sat întreg şi rămîne cu toate nevestele sătenilor etc. Toate aceste fapte însă au un semn comun: dreptatea şi dovedirea prostiei(dacă putem să-i scuzăm astfel excesele!) Pe popă se răzbună pentru că aproape i-a ucis fraţii cu bătaia şi cu foamea, iar satului îi pedepseşte prostia şi lăcomia.

Tot astfel procedează şi Ion Creangă – cu aceleaşi mijloace întîlnite şi în folklor: soacra este ucisă cu sînge rece de nurori (cu amănuntul că i-au înţepat limba, presărînd-o şi cu sare), alte babe sînt dezghiocate de pietrele de pe drum, trase fiind de cai focoşi, spînul din Harap-Alb este zdrobit de pămînt, leneşul este dus la spînzurătoare de întregul sat pentru a nu mai fi pildă altora, etc. Aşadar, pedepsele la Creangă, precum şi în popor, sînt exemplare, de luat la cunoştinţă, de-a mirare, moralizatoare în cele din urmă.

*

De ani buni interesul celor mulţi pentru I. Creangă a scăzut considerabil, şi prevestind, cred că de-aci-ncolo va fi tot mai puţin receptat. Numai şcoala, cu mijloacele ei nu întotdeauna benefice – l-a mai ţinut în viaţă. Lexicul – bogat, stufos, care dă farmec inegalabil– astăzi este aproape (dacă nu de tot) străin cititorului comun, aşa că nici viitorul nu arată mai bine (şi editorii se încăpăţînează să-l publice „în alb”, fără explicaţii). Bucuria copilului de a-l descoperi pe copilul Amintirilor, din secolul al XIX-lea scade pentru că referinţele îi lipsesc. Acum 20 de ani, la sat, mai puteai întîlni ceva similar, astăzi însă nu.  Imaginaţia copilului în loc să fie dezvoltată, pe an ce trece este tot mai estompată, aşa că, preconizez şi moartea basmului pentru copii. Înlocuirea se face treptat, şi o generaţie crescută cu alte personaje, cu alţi eroi, cu siguranţă va regăsi cu greu drumul către specificul nostru, al lui Ion Creangă, al lui Ispirescu sau al lui Pop-Reteganul.

Soluţii s-au căutat şi cea mai proastă a fost adoptată imediat: rescrierea poveştilor. Acest demers ucide şi acum marile cărţi ale literaturii universale (pentru că aici nu este cazul unui Cîntic al lui Roland, sau al unui Rabelais care fără juxtă nu mai sînt de înţeles cititorilor francezi de astăzi) , dar-mi-te opera unui autor bazat în speţă, pe limbaj şi care, cu puţină silinţă, poate fi înţeles prin glosări minime.

NOTĂ: Sursa imaginii http://www.jurnalul.ro

---

[1] În amplul studiu care prefaţează volumul Opere, Univers enciclopedic şi Academia Română

[2] Filmul Elisabetei Bostan.

[3] Pentru mai multe imagini cu Ion Creangă trimit către Istoria literaturii române a lui G. Călinescu şi G. Ungureanu – Ion  Creangă , Documente.

[4] În special Antologia de proză populară a lui Ovidiu Bîrlea, care cuprinde şi un Harap-Alb.

[5] Povestea pînă în acest punct e asemănătoare cu Motanul încălţat al lui Perrault.

[6] Traducere de Aurel Covaci.

CLASICII GRECO-LATINI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ HOMER, HESIOD, ANACREON, VERGILIUS, OVIDIUS, HORATIUS etc. (un soi de sumară bibliografie) VIII

N.I. HERESCU

(1903 – 1961)

             N.I. Herescu (în perioada interbelică), care se afla şi la conducerea excepţionalei Reviste Clasice,  traducea, printre altele,  în versuri rimate fragmente din Eneida lui Vergilius:

 Lupte cînt şi pe viteazul care, din a Troiei ţară,

În Italia pe coastă la Lavini, întîia oară

A venit, gonit de Zeii-Atotputernici şi urmat

De mînia cruntei Juno şi pe mări şi pe uscat. […][1] (I, 1-4)

 

            Sau din Sulpicia, Elegii către Cerinthus:

 2.

 Cerinthus, ai tu milă de draga ta, pe care

O chinuieşte boala şi aprig o dogoare?

N-aş vrea să pot învinge deloc urerea grea,

Decît de-aş şti aceiaşi că-i şi dorinţa ta.

Ce-mi foloseşte mie să-nving cumplitul chin,

Tu dacă poţi să-l suferi cu sufletul senin?…[2]

             De aici încolo începe epoca traducerilor masive, integrale şi ştiinţifice ale  clasicilor antici. Spicuiesc o parte din aceste traduceri, bineînţeles omiţînd multe nume care ar fi meritat să figureze aici, dînd o mai mare pondere scrierilor beletristice:

ION ACSAN – Homer: Imnuri, Batrahomiomahia; Hesiod: Teogonia, Munci şi zile, Scutul lui Heracles; Orfeu: Imnuri; Apolonius din Rodos: Argonauticele;

AL. ANDRIŢOIU  – (şi Dimos Rendis) Din lirica elină; Din lirica latină;

N.I. BARBU – Athenaios: Ospăţul înţelepţilor;

DUMITRU T. BURTEA –  Epictet: Manualul; (şi M. Peucescu) Marcus Aurelius: Către sine; Lucanus: Farsalia;

EUSEBIU CAMILAR – Ovidius: Epistole din exil;

PETRU CREŢIA – Longos: Daphnis şi Chloe;

ION FLORESCU (şi Petru Creţia)-  Ovidius: Metamorfoze(în versuri, intergal); Fastele;

GEORGE FOTINO – Sofocle: Oedip rege, Oedip la Colonos, Antigona, Aias, Trahinienele, Electra, Filoctet;

CONSTANTIN GEROTA –  Quintus Curtius Rufus: Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare regele Macedoniei.

VIORICA GOLINESCU – Antologia palatină (părţi alese); Babrios: Fabule;

RADU HÎNCU –  Homer: Iliada; Lucian din Samosata: Scrieri alese;

ALEXANDRU HODOŞ – Persius, Juvenal: Satire;

TRAIAN LĂZĂRESCU – Esop: Fabule;

MARINA MARINESCU –  Xenofon din Efes: Efesiaca; Heliodor: Etiopicele;

TUDOR MĂINESCU – Martial: Epigrame;

ALEXANDRU MIRAN – Eschil: Orestia (Agamemnon, Choeforele, Eumenidele), Rugătoarele, Perşii, Şapte contra Thebei, Prometeu înlănţuit; Euripide: Bacantele, Medeea, Alcesta, Ciclopul, Hecuba, Electra, Ifigenia în Aulis, Ifigenia în Tauria, Hipolit, Herakles, Fenicienele, Rugătoarele, Ion;

GHEORGHE MORARU – Avianus: Fabule;

D. MURĂRAŞU – Vergilius: Eneida, Georgicele, Poeme atribuite; Lucretius: De rerum natura;

MIHAI NASTA – Herodot: Istorii; (şi I. Alexandru) – Pindar: Opera omnia;

TEODOR NAUM – Ovidius: Tristele, Ponticele; Teocrit: Idile; Vergilius: Bucolice;

MARIA VALERIA PETRESCU: Ovidius: Metamorfoze (părţi alese, în versuri), Heroide(parţial), Amoruri, Arta iubirii, Remediile iubirii, Cosmetice;

DAVID POPESCU – Ovidius: Metamorfoze (în proză);

D. ST. RĂDULESCU – Quintus din Smyrna: Posthomerica;

I. TEODORESCU – Apuleius: Metamorfoze sau Măgarul de aur;

NICOLAE TEICĂ – Plaut: Opera omnia;

AUREL TITA – Fedru: Fabule;

VASILE SAV – Tibul: Elegii;

DAN SLUŞANSCHI – Homer: Iliada, Odyseea;

Antologii:

Antologie lirică greacă, ediţie alcătuită şi tradusă de Simina Noica;

Proză narativă latină,  traducere de I. Teodorescu

Proză istorică greacă, ediţie de D.M. Pippidi

---

[1] În „Revista clasică”, an V, op. cit.

[2] În Revista clasică, an. VI, 4, 1930.

CLASICII GRECO-LATINI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ HOMER, HESIOD, ANACREON, VERGILIUS, OVIDIUS, HORATIUS etc. (un soi de sumară bibliografie) VII

EUGEN LOVINESCU

(1881 – 1943)

 

            În 1935 publică într-o primă ediţie traducerea în proză a Odiseii, Eugen Lovinescu (versiunea Lovinescu avînd virtutea de a fi uşor de citit a fost retipărită în repetate rînduri, în 1963 publicîndu-se cea mai bună versiune, a cincea, îngrijită de Traian Costa.) Problema traducerii era aceeaşi ca şi-n alte cazuri: latinizarea personajelor, omiterea unor mici pasaje etc., toate aceste inconveniente fiind remediate în ediţia a cincea,  pomenită:

„Mă întrebi de nume; o să ţi-l spun, dar tu să-mi dai darul de ospeţie cum ne-a fost vorba. Mă cheamă Nimeni; tata şi mama m-au numit Nimeni, şi aşa îmi spun toţi tovarăşii.”

            Eu grăii, iar el îmi răspunse fără suflet:

            „O să-l mănînc pe Nimeni cel mai la urmă, după tovarăşii lui. Ăsta o să-ţi fie darul.” (cf. trad. Caragiani – mai sus)

 

            […] Polifem îl pipăi şi îi zise:

            „ Dragă berbece, pentru ce ieşi tu azi atît de tîrziu din peşteră? Că doar tu nu rămîneai niciodată la urmă, ci mergeai în capul turmei, cu paşii mari, ca să paşti floarea dulce a păşunilor. Soseai cel dintîi la malul rîurilor şi tot cel dîntîi te întorceai seara la stînă. Acum eşti cel mai leneş dintre toţi, ori plîngi poate ochiul stăpînului? Mi l-a crăpat un nemernic cu ceata-i de tovarăşi, după ce m-au ameţit cu vin. N-o să scape Nimeni de moarte. Iar tu, dacă ai fi într-un gînd cu mine şi ai putea vorbi, mi-ai spune unde s-a ascuns de crunta mea mînie, că l-aş strivi îndată, iar creierul i-ar ţîşni pe jos, şi inima mi s-ar uşura de amarul pricinuit de netrebnicul Nimeni.”

 

Tot Eugen Lovinescu a dat o traducere în proză a Eneidei lui Vergilius.

 

CEZAR PAPACOSTEA

(1886 – 1936)

 

În 1929, Cartea Românească tipărea traducerea primelor 12 cînturi din Odyseia în traducerea lui Cezar Papacostea (următoarele cînturi nu au mai apărut niciodată, lucrul fiind oprit de moartea traducătorului). Traducerea este făcută în hexametru şi dau spre comparaţie aceleaşi pasaje despre Tantal şi Sisif văzuţi de Odysseus în Infern (cf. trad. Murnu de mai sus):

Ş-am mai văzut şi pe Tantal ce sta-ndurerat într-o baltă,

Apa-i venea la bărbie şi el, însetat fiind foarte,

Nu era-n stare să bea, că de cîte ori moşu-ncercase,

Apa pierea, se-nghiţea deodată şi pîn-la picioare

Negru pămînt rămînea şi-l zvînta vreun demon pe dată.

Iar peste cap îi şedeau spînzurate tot soiul de fructe

Ramuri cu frunzele-n sus încărcate cu pere şi rodii,

Mere frumoase, măsline vierzui şi smochine ca mierea.

Însă de cîte ori moşul vroia să s-atingă de ele

Vîntul departe le lua ridicîndu-le-n nourii negri.

 

Ş-am mai văzut pe Sisif, frămîntat de o caznă cumplită;

Căci un pietroi uriaş susţinea el în mîinile sale

Şi-l împingea pe un munte în sus, sprijinit pe picioare.

Dar cînd era să-l ridice pe vîrf, atunci o putere

Îl întorcea înapoi şi cădea ticălosul în vale.

El însă iar încerca, se-ntindea şi-l suia chiar în creştet

Pînă ce iarăşi venea înapoi rostogol pe cîmpie.

Astfel, din toată făptura-i curgea năduşala pe dînsul

Iar pe de-asupra de cap se vedea ridicîndu-se praful. (v. Murnu)

 

ŞTEFAN BEZDECHI

(1886 – 1958)

 

            Unul din cei mai buni cunoscători ai literaturilor antice, traducător de excepţie din elină şi latină, a lăsat o operă uimitoare în urmă-i: a tradus cel dintîi stihurile lui Nicolaus Olahus, dedicîndu-i şi un studiu fundamental, l-a tradus pe Erasmus din Rotterdam cu al său Elogiu al nebuniei, Utopia lui Morus etc. Din clasicii antici a tradus Platon, Marc Aureliu, Xenofon, Lucian din Samosata, Aristofan, Hesiod, Euripide etc.

Ne oprim asupra cîtorva fragmente, pentru a ilustra într-un spaţiu totuşi restrîns, aportul acestui mare specialist:

PANDORA

(Hesiod, Munci şi zile)

[Hefaistos o făureşte pe Pandora şi Zeus o dăruieşte lui Epimeteu. Urmează episodul deschiderii cutiei tuturor relelor:]

Iar după ce isprăvi viclenia cea primejdioasă,

Hermes, al zeilor crainic, fost-a trimis de-al său tată

Darul acesta să-l ducă lui Epimeteu[1]. Iar acesta

Nu-şi aminti ce i-a spus Prometeu, ca nicicînd să primească

De la olimpicul Zeus vrun dar, ci-napoi să-l trimită,

Ca să nu cadă vreun rău pe capul sărmanilor oameni.

Astfel el darul primit-a şi rău simţi pătimindu-l.

Căci mai-nainte trăiau pe pămînt omeneştile neamuri

Fărăp necazuri şi rele şi fără de trudnică muncă,

Fără de boli dureroase, ce-aduc după ele sfîrşitul.

Ci într-o parte capacul butoiului dîndu-l Pandora,

Relele toate zburară, spre-a omului nenorocire.

Numai speranţa rămase-năuntru aproape de buza

Vasului făr-a zbura, căci la loc împinsese capacul,

După voinţa lui Zeus, de nori strîngătorul, Pandora. (83 – 97)[2]

BACANTELE

(Euripide)

[Regele Penteu este singurul din regat care nu acceptă cultul dionysiac, prin urmare zeul se răzbună pe acesta făcîndu-l să fie ucis chiar de mama sa, Agave, şi de alte bacante. Servitorul povesteşte aici uciderea regelui:]

SERVITORUL

[…] Şi ne-am suit pe coasta Citeronului,

Penteu şi eu, – căci eu îl întovărăşeam –

Şi-acel străin[3], ce ne ducea ca să vedem

Serbarea. Mai întîi pornirăm spre-o vîlcea

Umbroasă ca să ne-aşezăm. Mergeam aşa

Tăcuţi, înăbuşind urmele paşilor

Ca să putem vedea, dar să nu fim văzuţi.

[………………………..]Acolo jos şedeau

Manadele[4], şi se-ndeletniceau muncind

La lucruri drăgălaşe. Unele-mbrăcau

Cu iederă pletoasă tirsul dezgolit

De-a lui podoabă; altele, ca mînzele

Scăpate de la jugul înflorit, cîntau

Pe Bacus, răspunzîndu-şi una alteia.

Penteu, sărmanul, nevăzînd Menadele:

„Străine, zise, de aici de unde stau

Nu pot zări cu ochii mei Bacantele.

De pe-o-nălţime, sau din vîrful unui pin

Înalt, eu aş vedea destrăbălarea lor”.

Şi-atunci fui martor la un lucru minunat.

Străinul apucă o cracă dintr-un pin

Cu vîrful pîn’ la cer, şi-l îndoi încet,

Încet, pîn’ la pămîntu-ntunecat, precum

Se încovoaie arcul sau precum la strung

Se-nvîrte roata-n cerc, pe drumul ei rotund;

Tot astfel şi străinul cu-ale sale mîni

A îndoit vlăstarul codrului în jos

– o făptură supraomenească – şi apoi

A pus pe-o cracă pe Penteu, dînd drumu-ncet

Copacului să se înalţe iarăş drept,

De teamă să n-azvîrle pe stăpînul meu.

Şi pinul s-ardică încet iar în văzduh

Cu prinţul cocoţat pe-o cracă-n vîrful lui.

Dar mai de grabă fu văzut, decît văzu

Căci cum ajunse-acolo sus, de fu zărit,

Se făcu-ndată şi străinul nevăzut,

Iar din văzduh s-a auzit un glas, – al lui

Dionysos, pe semne – ce striga: „Săriţi,

Suratelor! V-aduc pe-acel ce m-a hulit

Pe mine şi pe voi, şi cultul nostru. Hai

Acuma pedepsiţi-l. Nici n-a apucat

Să isprăvească vorba şi s-a ridicat

Din cer pîn’la pămînt o flacără de foc

Divin. [……………………………………]

Fecioarele lui Cadmos cum au priceput

Porunca lui Dionysos, s-au năpustit

Mai repede ca porumbelul. Maică-sa[5],

Agave, împreună cu-ale ei surori

Şi ceata-ntreagă a Bacantelor, săriau

Prin lemne, prin prăpăstii, peste plai, fugind

Turbate de-al divinităţii suflu. Cînd

Găsiră pe stăpînul meu în brad, întîi

Zvîrliră-n el vînjos cu pietre, iar apoi

Suindu-se pe-o stîncă-n faţa pinului

Cătau să îl lovească dînd cu crengi de brad,

Iar altele-aruncau cu tirsul după el –

Nenorocita ţintă – dar nu-l nimereau,

Căci bietul el, mai mult mort decît viu, şedea

Mai sus decît putea s-ajungă ura lor.

[………………………………] Atunci mai repee

Ca pomul, spre pămînt căzu Penteu de sus

Cu mii de gemete. Ştia că e pierdut.

 

Şi ca o preoteasă jertfa o-ncepu

Agave, năpustindu-se asupra lui.

Iar el sprea fi recunoscut de maică-sa,

Agave, îşi aruncă panglica din păr

Şi mîngîind-o pe obraz, îi strigă: „Eu

Sînt, mamă, fiul tău, făcut cu Ehion.

[……………………………………………………]

Dar ea cu spumele la gură, fioros

Rostogolindu-şi ochii, seama nu-şi mai da

Deloc de ale sale fapte căci era

În stăpînirea zeului delirelor

Şi ruga fiului n-o auzi, ci luînd

Cu mîna-i braţul stîng al bietului Penteu,

Propti picioru-n coasta lui şi i l-a smuls

Din umăr, nu atîta cu puterea ei

Ci zeul îi pusese forţa asta-n braţ.

Şi Ino de cealaltă parte îl muncia

Rupîndu-i carnea, iar Bacantele dedeau

Şi ele buzna cu Autonoe-n cap.

Tot locul era plin de-un strigăt încurcat

Căci el se jeluia trăgîndu-şi sufletul

Iar ele chiuiau. Pe una o vedeai

Ducînd un braţ; pe alta cum purta pe sus

Cîte-un picior nedescălţat de-al regelui,

Iar alta cum strîngea în braţe trunchiul gol

De carnea sfîşiată. Toate îşi aveau

De sînge pline mînile şi-şi aruncau

Bucăţi din carnea lui Penteu, ca mingile.

Cadavrul zace-n parte sfîşiat pe stînci…[6]

---

[1] S-ar traduce prin Neprevăzătorul, opus lui Prometeu cel care putea vedea în viitor.

[2] *** Legende mitologice, antologie, prefaţă şi note de Ion Acsan, Albatros,(Lyceum)1972

[3] Dionysos travestit.

[4] Baccantele.

[5] Agave, mama lui Penteu.

[6] Euripide – Bacantele, Alceste, Ciclopul, Cultura Naţională, 1925

CLASICII GRECO-LATINI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ HOMER, HESIOD, ANACREON, VERGILIUS, OVIDIUS, HORATIUS etc. (un soi de sumară bibliografie) VI

GEORGE MURNU

(1868 – 1957)

 

Unul din cei mai cunoscuţi traducători din clasicii antici a fost G. Murnu, poet armân la origine. A tradus Iliada şi Odiseea ale lui Homer într-o limbă română aleasă, culeasă din toate colţurile locuite de români, a autohtonizat multe din imaginile originalului (procedeu criticat în parte), însă la nivel stilistic, traducerea sa a constituit o adevărată rescriere în grai daco-roman a celebrelor epopei greceşti, dîndu-le, în literatura noastră, un plus de valoare:

DIN ILIADA

 

Dar Peleianul din nou începu să-l înfrunte din gură

Pe Agamamnon Atrid şi nu-şi potolea încă focul:

„Tu, beţivan, tu dulău făr’obraz, sperios ca şi cerbul!

Nici cu oştirea te bizui vr’odată să ieşi la bătaie,

Nici să te-aţii pînditor de duşmani cu vitejii de frunte

Dintre ahei, că te temi să nu dai de primejdia morţii…(I, 220 – 225)

Una ţi-oi spune pe faţă şi jur cu sfinţenie mare,

Jur pe toiagul acesta, ce nu dă frunze şi ramuri,

Nici înverzi-va, o dată ce trunchiu-i rămase pe munte

Şi o secure-l ciopli, netezindu-l de foi şi de coajă; (I, 230 – 233)

…..Veni-va o vreme

Cînd dup-Ahil la luptă cu toţi ofta-vor Aheii;

Dar o să fie tîrziu, căci tu chiar, cu toată obida,

Nu vei putea să le-ajuţi, cînd droaie pica-vor sub arma

Cruntului Hector, şi-adînc te va roade necazul că astăzi

Nesocotit-ai pe cel mai de frunte viteaz din Ahaia.” (I, 236 – 241)

 

            Odiseea, deşi tradusă în endecasilab şi foloseşte, contrar unei bune traduceri, denumirile latine ale personajelor (a fost numită, par ris, Ulisiada), este, cu toate imputările ce i se pot aduce, o lectură agreabilă. Problemele se ivesc la localizarea cutărui vers din original, pe care cititorul lui Murnu nu-l poate găsi după numărul de vers din traducţie:

DIN ODISEEA

 

Văzui şi pe Tantal care-n picioare

Stetea în iaz cu unda pînă-n barbă

Şi suferea cumplit. Murea de sete,

Dar n-avea de băut nimic să-mpumne,

Căci cum se apleca să bea bătrînul

Pierea-nghiţită apa şi sub dînsul

Uscat şi negru s-arăta pămîntul.

Deasupra-i atîrnau frunzoase ramuri

De pomi înalţi şi-ndoldoraţi de poame,

Ba peri şi rodii, meri cu mere dalbe,

Ba dulci smochini şi verzi maslini în floare.

Dar cum dădea moşneagul să le-ajungă,

Le vîntuia spre nori deodată vîntul.

 

Văzui şi pe Sisif trudind amarnic:

Purta un stei de piatră uriaşă

Cu braţele-amîndouă şi spre-o culme

Se încorda din mîni şi din picioare

S-o-mpingă tot la deal, dar cînd sta gata

S-o suie-n vîrf, o straşnică tărie

O da napoi şi-afurisita piatră

Se tot rostogolea pîn’ la cîmpie.

Iar el zorea şi-o împingea spre culme

Şi tot curgea sudoarea de pe dînsul

Şi capul lui plutea în prăfărie.

(la Murnu XI, 790 – 813 în original XI,  582 – 600)

Totuşi traducerea lui G. Murnu şi-a aflat un vrăjmaş în chiar G. Topîrceanu care, pe semne, nu înţelegea marele aport al acestuia opunîndu-se premierii tălmăcirilor; acesta a fost şi motivul scrierii „parodiei originale” după Homer: Chinurile lui Ulise. Motivul lui Topîrceanu – în lumina interpretării de astăzi – pare să aibă sens totuşi, acesta pledînd pentru premierea unor opere originale româneşti.

Alte traduceri:

Din Lucreţiu – Oda către Venus:

 

Maică tu a neamului nostru,

Al zeilor farmec şi-al lumii,

Rodnică Venus, tu care

Din slavă dai roadă şi viaţă

Mării ce poartă corăbii

Precum şi mănoaselor ţarini!

Toate făpturile vii

Prin tine se nasc şi văd soare.

Cum te apropii, tu zee,

Fug vînturi, se-mprăştie norii.

Ţie ţi-aşterne pămîntul

Covoare de flori de tot felul,

Ţie rîd apele mării

Şi ţie, cînd zarea-i senină,

Cerul imens strălucind

Risipa luminii şi-nchină. (…)[1]

 

Din Pindar, Oda I (regelui Hieron din Siracuza…)

Apa-i mai pe sus de toate

Iar ca focul, pe-nnoptate,

Aurul străluce peste avere

Plină de mărire şi putere (…)

Fiu al lui tantal, Pelòp! Eu alta

Voi rosti asupra celor

Ce zvoniră-naintaşii,

Cînd la masa cea mai legiuită

A chemat pe zei al tău părinte

În Sipyl, iubita lui cetate,

Spre a se plăti de-ospeţe date, –

Iubitorilor de tine – zeul

Cel cu sclipitor trident deodată

 

Te răpi atunci şi-n car e aur

Pe furiş te duse spre locaşul

Cel mai înalt, unde domneşze Zeus,

Mare-n slavă şi-n putere;

Unde apoi veni şi ganimede,

Slujitor la fel lui Zeus!

Astfel tu ai dispărut; zadarnic

Cercetaşii colindară

Şi-ntrebară pretutindeni:

Nu te-aduseră-napoi la mama. (…)

Din Sofocle, Regele Edip

Edip: O, bogăţie! O, domnie, o,-nţelepciune!

Mai mare una decît alta, viaţa mult-rîvnită!

Ce pizmă vă-nsoţeşte, dacă pentru

Puterea-mi asta necerşită de la nimeni

Ce mie plată-mi fu de Teba dată,

Prietenul meu Creon, credincios la-nceput,

Pe-ascuns mă sapă şi doreşte să mă năruie

Ademenind pe acest viclean uneltitor,

Înşelător şi vrăjitor, ce vede numai

Folosul lui şi-i orb[2] în tot ce-i dat să ştie! (…)[3]

            Pînă la traducerea integrală (şi acurată) a lui Eschil în limba română datorată lui Alexandru Miran (1979, 1982), traducerea lui G. Murnu din Orestia (cu cîteva abateri şi omisiuni) a circulat ca singura:

Agamemnon

 

STRAJA:

 

O, Zeilor, curmaţi-mi truda asta grea,

De ani întregi duc viaţa mea cîineşte-aşa,

Aici pe cas’Atrizilor veghind, dormind,

De ştiu soborul stelelor deplin,

Domnii strălucitoare, măreţii de cer senin

Cum ele din afund răsar şi cum apun

Pricinuind al vremii schimb şi rău şi bun

De iarnă şi de vară. Aştept şi-n astă seară

Un semn luminător din zare, o pară

De foc s-aducă de la Troia pe-nălţimi din ţară

A biruinţei veste. Doamna, care aci

Ca un bărbat domneşte în palat, îmi porunci

Să tot veghez în pat de noapte înnoptat,

Înrourat şi niciodată mîngîiat

De-un vis, că-n loc de somn doar temeri mă înzid

De nu pot pleoapele de tot să mi le-nchid.

[…………………………………………………………]

Ce văd? Noroc al nopţii, pară ca din zori

Ce anunţă zile vesele de sărbători

De hore multe-n Argos! Răzbunare

Răstriştii noastre din trecut. O tresăltare![4]

 

ST. O. IOSIF

(1875 – 1913)

 

            Poet şi traducător de primă mînă, comparabil numai cu G. Coşbuc, Şt.O. Iosif s-a axat cu precădere pe literaturile germană şi maghiară: Heine (lirice), Goethe (lirice şi balade, Dragoste cu toane), Schiller (balade, Wilhelm Tell), Wagner (Olandezul zburător, Tannhauser, Lohengrin),  Petofi (poezii şi poeme), dar a tradus şi din Shakespeare: Romeo şi Julieta şi Visul unei nopţi de vară. Între toate aceste traduceri (cele mai multe dintre ele excepţionale, prezente şi astăzi în seriile de opere ale autorilor traduşi) a lăsat şi un fragment din Eneida lui Vergilius (publicat în Epoca, 1898) , din care cităm finalul:

VISUL LUI ENEAS

…Tot astfel, cînd potopul de flăcări năvăleşte,

Pornit de vînt, în holde, sălbatec, furios,

Tot astfel, cînd şuvoiul de munte vine, creşte,

Urlînd grozav, la vale, şi smulge, şi tîreşte

Păduri întregi şi turme şi rîul spumegos,

 

Şi-neacă într-o clipă frumoasa arătură

Şi tot ce-agonisise plugarul biet, din greu –

Pe stîncă stă păstorul, şi parcă nu se-ndură

Să cread-aieve cele ce ochii lui văzură,

Cum de pe culmea casei privind, nu cred nici eu….

(v. 53 – 62 în trad. Iosif)

 

---

[1] În „Revista clasică” condusă de N.I. Herescu, an. V, no. 1, Craiova, 1929.

[2] Profetul orb Tiresias (în textul lui Murnu: Tiresia)

[3] George Murnu – Poeme, Minerva, 1970

[4] Eschil – Orestia,  dramă în 3 acte, traducere din limba elină de prof. G. Murnu, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1942

CLASICII GRECO-LATINI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ HOMER, HESIOD, ANACREON, VERGILIUS, OVIDIUS, HORATIUS etc. (un soi de sumară bibliografie) V

GEORGE COŞBUC

(1866 – 1918)

 

Unul din marii noştri poeţi, G. Coşbuc, şi-a manifestat dragostea faţă de clasici prin traducerile sale – modele şi astăzi, după atît amar de ani.

În afara sferei clasicilor antici, a tradus din limba germană: Antologia sanscrită – o lucrare personală, atît de personală încît tălmăcirile pot figura cu succes printre creaţiile orighinale, drama Sacontala (Şakuntala) a lui Kalidasa (cu aceeaşi pregnantă amprentă personală), Don Carlos de Schiller, Mazepa de Byron,  Divina comedie a lui Dante din limba italiană (acestei lucrări îi va dărui şi un comentar, din nefericire negătat).

Din clasicii antici a tălmăcit Eneida lui Vergilius – operă premiată cu Năsturel – în metru orighinal, din limba latină:

Lupte vă cînt şi pe-oşteanul ce-odată din cîmpii troianici

Dus de meniri a sosit în pămîntul ital la lavinii

Cei de pe mal. Îl zvîrliră prin ţări şi pe-adîncuri întruna

Zeii, cît timp a ţinut mînia mîhnitei Iunone.

Patimi şi lupte-a-ndurat, în Latium pînă s-aducă

Zeii troieni şi temeiuri să-şi pună cetăţii din care

Neamul latin a purces, poporul albanic şi Roma.

Muză, vesteşte-mi temeiul, din care călcare-a poruncii

Astfel de multe dureri s-aducă vrăşmaşa regină

Celui mai vrednic bărbat, amaruri atîtea gătindu-i? […] (Car. I, vv. 1 – 10)[1]

Tot din limba latină a-ntors pe românie şi pe Terenţiu – Parmeno:

 

PARMENO

 

O, de-ai avea putere, să faci o dat-aşa!

Nimic n-ar fi mai bine, mai demn, mai cu priinţă!

Dar dacă-ncepi o dată şi nu găseşti putinţă

Să mergi cu hotărîre pe drumul apucat,

Şi de te-ntorci din cale, cît timp tu eşti certat

Cu Tais – prin aceasta, trădînd fără de veste

Că n-ai puteri să birui iubirea şi că-ţi este

Un chin să stai departe de ea, căci o iubeşti

Nebun – atunci, stăpîne, pierdut cu totul eşti,

Pierdut! Şi o să-şi bată mai tare joc de tine,

Văzîndu-te nemernic şi-nvins de ea! Mai bine,

Cît este încă vreme, să stai la chibzuit:

Un lucru care-n sine cu totul e lipsit

De plan şi de măsură şi, mai ales, de minte,

Un lucru ca acesta e prost. Şi am cuvinte

Să-ţi spui acestea. Doamne, acei ce se iubesc

Au veşnice defecte: pe rînd se bănuiesc,

Se supără, se-njură, ajung duşmani de moarte,

Fac pace dar în urmă sar grabnici ca să poarte

Război şi iar se-mpacă. […] (actul I, vv. 9 – 28)

 

 şi Georgicele aceluiaşi Verghil:

Astfel pe gîtu-i de cal fluturatu-şi-a coama chiar însuşi

Tatăl Saturn speriat de sosirea soţiei, şi-naltul

Pelion dînsul fugînd l-m-mplut de-ascuţite nechezuri. (III, 92 – 94)

Iată-l cum înc-aburind de-a plugului muncă şi boul

Cade şi sînge pe gură văsînd cu spume-n amestec

Ultimul gemet şi-l dă. Cu jale dejugă plugarul

Boul ce muge jălind pe frate-său bietul ce moare,

Las-apoi plugul înfipt pe brazdă şi-n mijlocul muncii.

Sufletul nu i-l mai mişcă de-acum nici codrii cu deasa

Umbră, nici verzile lunci, nici rîul ce limpede-asemeni

Lacrimei curge din dealuri pe cîmp, căci iată-i atîrnă

Coastele moi, şi pe ochii-ngheţaţi îi scoboar-ameţeala

Morţii, şi grea spre pămînt îi cade slăbita cerbice,

Ce-i foloseşte-ajutorul de frate şi truda? Că-ntoarse

Brazdele grele-acum, ce? Ah, loru-le nu le aduce

Moartea nici flacăra iutelui vin nici multele-ospeţe. (III, 515 – 527)

Pe Homer (Odyseea) l-a tradus din germană, iar traducerea este mai degrabă o adaptare pe tipic ariostoesc, încorsetîndu-se-n octave regale, rimate, pe cîtă vreme orighinalul este-n hexametri:

CARTEA I

TELEMAC

1. De-acel bărbat cu minte-aşa de mare

Ce multă vreme-a rătăcit de cînd

Prădat-a sfîntul Ilion cel tare

Să-mi cînţi, o muză, cum văzu umblînd

Şi multe ţări şi-a multor neamuri stare

Şi mult răbdă pe mări întinse, vrînd

Să-şi scape dulcea viaţ-a sa, şi iarăşi

    S-aducă vii în patrie pe tovarăşi.[2] [….]

GHEORGHE POPA-LISSEANU

(1866 – 1945)

 

            Eminentul profesor şi-a dedicat întreaga viaţă studiului şi traducerilor din clasicii antici şi nu numai; a iniţiat seria Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), publicînd printre altele: Anonymus – Faptele ungurilor; Simon de Keza – Cronica ungurilor, Românii în poezia medievală, Cronica pictată de la Viena etc. Ca un prolog la această serie a tradus (şi a selectat) fragmentele referitoare la daci din literatura clasică antică şi a publicat volumele Dacia în autorii clasici (I. Autorii latini clasici şi post-clasici; II. Autorii greci şi bizantini):

MARTIAL

Lui Marcellinus

             Te duci acum, Marcelline, să înfrunţi ca soldat asprimile Ursei Polare şi nordul de gheaţă al geţilor. Iată, ai să vezi cu ochii tăi de aproape stîncile lui Prometeu şi faimoasele poveşti ale acestui munte. Cînd vei privi stîncile încărcate de blesteme nesfîrşite ale bătrînului Prometeu, vei putea să spui: A fost mai tare decît ele. Şi vei putea să mai adaugi: Cel ce a fost în stare să sufere atari chinuri, a putut fi, fără îndoială, şi creatorul neamului omenesc. (XLVI, c. IX, 4)

De asemenea, pentru uzul şcolarilor a mai publicat Mitologia greco-romană în lectură ilustrată (2 volume) şi Legende şi poveşti antice, fiind înainte-mergător lui Alexandru Mitru cu ale sale răs-tălmăcite Legende ale Olimpului[3]. În volumul Legende şi poveşti antice prelucrează foarte aproape de original (omiţînd pasajele triviale) diverse opere ale antichităţii: Transformarea lui Lucius în măgar (Metamorfozele lui Apuleius), O călătorie fantastică (Lucian din Samosata) sau chiar Matroana din Ephes (după Petronius).

În continuare dăm un fragment despre femeile-demon (onoskelis) din O călătorie fantastică,[Istoria adevărată] a lui Lucian din Samosata:

Spre seară ajungem la o insulă, nu prea mare, locuită toată de femei, cel puţin aşa păreau, vorbind greceşte. Se apropie de noi, ne întind mîinile şi ne îmbrăţişează. Erau gătite ca curtizanele, toate tinere şi frumoase, îmbrăcate cu tunici pînă la călcîie. Insula se numeşte Cabbalusa, iar cetatea Hydramardia. Fiecare din aceste femei luînd pe cîte unul din noi îl conduseră acasă, dîndu-i găzduire. Eu însă am şovăit, fiindcă sufletul meu presimţea ceva rău şi fiindcă, uitîndu-mă mai cu băgare de seamă împrejurul meu, am observat oasele şi titvele multor omeni. Era să strig, să-mi chem tovarăşii, să pun mîna pe arme, dar am tăcut. Am luat însă rădăcina de nalbă şi am rugat-o cu multă stăruinţă să mă scape din nenorocirea ce mă ameninţa. O clipă în urmă, pe cînd gazda mea căuta să mă servească, văz că picioarele ei nu sînt de femeie, ci că are copite de măgar. Atunci scoţîndu-mi sabia, prind pe gazdă, o leg şi o fac să mărturisească totul. Ea s-a împotrivit la început, dar, în cele din urmă a vorbit, spunînd că ele sînt femei marine, numite onoscele şi că se hrănesc cu trupurile celor ce sosesc la ele: „Căci după ce-i îmbătăm, îmi zise, ne culcăm cu ei şi îi strîngem de gît în somn”. Auzind acestea, las pe femeia legată, mă urc pe acoperişul casei şi strig din toate puterile mele pe tovarăşi. Sosind cu toţii le spun cele ce am aflat, le arăt oasele şi-i conduc la femeia legată. Ea însă se preface în apă şi dispare. Totuşi îmi înfig sabia în această apă, numai de probă: apa s-a prefăcut în sînge. (II, 46)

A mai publicat fragmente de traduceri (ex. din Bucolicele lui Virgilius) şi în revistele de specialitate.

---

[1] G. Coşbuc – Opere alese 5, Ediţie […] de Gavril Scridon, Minerva, 1982

[2] Homer – Odiseea, traducere de George Coşbuc, ed. îngrijită de I. Sfetea şi Şt. Cazimir, vol. 1-2, EPL, 1966 [ed. princeps după manuscris]

[3] Al. Mitru a re-literaturizat legendele, omiţînd sau rescriind în manieră proprie expresii standard (tocmai pentru că făceau parte din operele clasice) care au figurat aidoma şi-n prelucrările lui Popa-Lisseanu sau chiar ale lui N. A. Kun, dînd autenticitate repovestirilor.

CLASICII GRECO-LATINI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ HOMER, HESIOD, ANACREON, VERGILIUS, OVIDIUS, HORATIUS etc. (un soi de sumară bibliografie) IV

 

AL. MACEDONSKI

(1854 – 1920)

 

            Poetul rozelor s-a încercat, de-asemenea, în prelucrarea din clasici, şi s-a oprit asupra unei Idile din (Pseudo)Theocrit (după vreun intermediar francez):

DAPHNIS

 Paris fu iubit de Elena, ş-a ta sărutare de-amor

Îmi spune că altă Elenă iubeşte acum alt păstor!

 DORIS

 O! Taci şi nu mai fi mîndru de-o glumă – de-o nebunie…

 DAPHNIS

 Degeaba. – Pieptul meu bate coprins e dulcea-i beţie! […]

 DORIS

 Păstor, frumos ca şi noaptea, îmi juri ca să fii credincios?…

 DAPHNIS

 De martori iau cerul şi luna, şi totul de sus şi de jos! […]

 DORIS

 Lasă-mă, căci sărutarea-ţi mă arde, mă mstuieşte!

 DAPHNIS

 Ce? Tremuri şi încă ţi-e teamă?…

 DORIS

                                     Oare aşa se iubeşte?

 DAPHNIS

 Aşa să-ncepe.

 DORIS

                         Dar sînul, de ce, de ce-mi dezveleşti?…

 DAPHNIS

 În sîn ascunzi două mere….Dă-mi-le de mă iubeşti!

 DORIS

Mă-mpiedici… Alunec, şi iarba e udă ca buzele tale…

Şi ce? … Tu-mi defaci cingătoarea?…Ascultă…Un zgomot pe vale!…

 DAPHNIS

 Voieşti să mă-nşeli, căci tremuri, uimită sub braţul meu…

E vîntul ce prin frunzişe şopteşte de Hymeneu!

 DORIS

 În mine valul ruşinei spumează, se umfla şi tipă….

 DAPHNIS

 Şi-n mine-amorul se umflă, şi vorba e numai de-o clipă!…

 DORIS

 Mi-a rupt cămaşa… Sunt goala… Zeilor! Este-n delir!

 DAPHNIS

 Pe buze-ţi să află delirul ca roua pe trandafir! […]

 DORIS

             Opreşte!

 DAPHNIS

                                     Tîrziu!

 DORIS (deschizînd ochii)

 Daphnis, subt buzele tale, femeie simt că deviu!

 DAPHNIS

 Femeie, însă şi-n mumă curînd vei fi preschimbată!

 DORIS

 De tine nu zici nimica?

 DAPHNIS

                                     De mine? … Eu voi fi tată! […][1]

 

Recomand compararea textului de faţă cu cel tradus de Teodor Naum (XXVII, Dialog amoros)

 

PETRE DULFU

(1856 – 1953)

 

            O surpriză a furnizat Petre Dulfu, autor de versificări didactice: Iisus Mîntuitorul, Răzbunarea Lenuţei, Făt Frumos şi al capodoperei Isprăvile lui Păcală, care a tradus în limba română două din tragediile lui Euripide (deşi mă îndoiesc că din elină, raportul Academiei o susţine ca atare): Ifigenia în Aulida şi Ifigenia în Taurida, ambele premiate de Academia Română  la 31 martie,  1903, obţinînd o parte din premiul Adamachi, în valoare  de 5000 de lei.

După ce citează cîteva specimene de traducere, N. Quintescu, referentul comisiei premiilor, afirmă în raportul adresat Academiei:

“Aceste citaţiuni, domnilor colegi, menite a învedera felul şi oarecum caracterul versificaţiunii, cu care poetul nostru traducător a înlocuit  pe aceea a poetului elen, au pus în acelaşi timp în lumină şi limba ce mînuieşte dînsul, limbă frumoasă şi corectă, fără nici un amestec de provincialisme, fără nici o exagerare în sens arhaic ori purist, limbă cu adevărat literară, care cetind-o îţi deşteaptă o adevărată plăcere.”

 IFIGENIA ÎN AULIDA

 [După ce află că este sortită jertfei pe altarul Dianei, Ifigenia vorbeşte cu mama sa, Clitemnestra]

 IFIGENIA

 Tu taci? De ce ard, mamă, în lacrămi ochii tăi?

 CLITEMNESTRA

 Să plîng, amar de mine, n-au eu destul temei?

 IFIGENIA

 O, nu-mi slăbi curajul!… Un lucru te-aş ruga –

 CLITEMNESTRA

 Vorbeşte. Împlinită va fi rugarea ta.

 IFIGENIA

 Cosiţele să nu-ţi tai, cum, datina-i la morţi:

Şi nici, pe-al tău trup, haine cernite să nu porţi.

 CLITEMNESTRA

 De ce nu, o, copilă! Cînd morţii eşti menită?

 IFIGENIA

 Eu voi scăpa. Prin mine tu fi-vei preamărită.

 CLITEMNESTRA

 Ce-aud? Să nu vărs lacrămi, cînd pleci de pe pămînt?

 IFIGENIA

 Deloc, căci îngropată eu nu voi fi-n momînt.

 CLITEMNESTRA

 Dar morţii în morminte s-aşează! Ce-mi spui mie?

 IFIGENIA

 Mormîntul meu altarul Dianei o să fie.[2]

---

[1] Al. Macedonski – Opere III, EPL, 1967 şi Al. Macedonski – Excelsior, ed. îngrjită de Adrian Marino, EPL, (BPT), 1968

[2] Euripide – Ifigenia în Aulida, Alcalay, f.a. (Biblioteca pentru toţi)

---

CLASICII GRECO-LATINI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ HOMER, HESIOD, ANACREON, VERGILIUS, OVIDIUS, HORATIUS etc. (un soi de sumară bibliografie) III

IOAN D. CARAGIANI

(1841 – 1921)

            În 1876 apărea la tipo-litografia din Iaşi H. Goldner un volum cu două din opurile homerice: Odyseea şi Batrachomyomachia, în traducerea lui Ioan D. Caragiani:

– Ciclopule, mă întrebi de slăvitul meu nume? Eu dar ţi-l voi spune, iar tu dă-mi un dar de ospeţie, după cum chiar îmi făgăduişi. Nimeni este numele meu, şi Nimeni mă cheamă mama şi tata şi toţi ceilalţi tovarăşi ai mei.

            Astfel zisei şi el iarăşi îmi răspundea cu inima nemiloasă:

            – Pe Nimeni eu îl voi mînca cel din urmă după tovarăşii săi, iar pe ceilalţi mai înainte; şi aceasta îţi va fi darul de ospăţie!

 

Din Batrachomyomachia:

Veniră dar deodată nişte fiinţe cu ilăuri pe spate, cu gheare întoarse, strîmb-mergătoarem întortocheatem cu gurile de foarfeci, cu piele de scoică, fiinţe osoase, cu spetele largi, cu umerii lucitori, cu picioarele strîmbe, care se uită din piept, cu opt picioare, cu două capete, fără mîini; fiinţe chemate raci, care începură să taie cu gurile cozile şi picioarele şi mîinile şoarecilor, şi lăncile se înoiau. De aceştia ar se şi speriară bieţii şoareci, şi nici nu putură să stea pe loc, ci o luară la fugă. De-abia apuse soarele, şi războiul se sfîrşi numai într-o singură zi. (finalul)

După cîţiva ani apare la Blaj o broşură numită: Ratecirile lui Odysseu, poema epico-traditionaria in 15 canturi dupa Homer, care se încheie astfel, după tipicul basmelor româneşti:

S-au telnitu cu Penelope, Odysseu domnedieescu

Şi de n-au muritu, şi astadi, la olalta ei traescu![1]

(variantă de citire: S-a-ntîlnit cu Penelopa, Odiseu dumnezeesc

Şi de n-au murit, şi astăzi, laolaltă ei trăiesc)

 

DIMITRIE C. OLLĂNESCU (ASCANIO)

(1849 – 1908)

 

            Astăzi cunoscut printre specialişti, pentru studiul Teatrul la români, poetul minor Dimitrie C. Ollănescu a lăsat o serie de traduceri  din Horaţiu, premiate în 1892:

 

ODA VI

 

Lui Vipsanius Agrippa

 

Variu pasărea măiastră a eroicelor cînturi

Lăuda-va şi izbînda şi-a curagiului avînturi

Ce-ai desfăşurat în lupte ca soldat neobosit,

Pe uscat ca şi pe mare căpitan nebiruit.

Nu voi îndrăzni Agrippa faptele-ţi eu să le cînt,

Cum nici groaznica mănie a lui Achil cel ne-nfrînt,

Nici a lui Ulys vicleanu pe oceane rătăciri,

Nici a neamului lui Pelops criminale povestiri

Pentru-aşa măreţe lucruri n-am destulă vrednicie

Căci sfiala şi-a mea musă către blînda poesie

Înclinate, nu mă iartă cu-al meu vers să înjosesc

Gloria marelui Caesar şi-al tău merit să-l slăbesc!

Cine va putea să scrie cu mîndria cuvenită

Despre Marte, cel cu peptul prins în zeaua oţelită,

Despre Merion de-a Trojei pulbere acoperit,

Despre fiul lui Tydeus prin Minerva înzeit?

Căci eu văduv de iubire, ori iubeţ pe apucate,

Eu cînt dragile ospeţe, luptele încăierate

Între tinerii şagalnici şi copilele zglobii,

Care uită că au unghii cînd se pun pe nebunii![2]

 

MIHAI  EMINESCU

(1850 – 1889)

 

            M. Eminescu, printre alte bucăţi de mare valoare, a lăsat invocaţiile traduse ale celor două poeme homerice:

DIN ILIADA

Cântă-ne, zână, a lui Ahil Peleidul[3] mânie,
Care cumplită făcu aheilor jale nespusă,
Suflete mii viteze de fii de eroi în Aii[4]
Au trimis, pe ei înşii de pradă la câni lăsându-i
Şi la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voinţă
Din acea zi când cearta făcu dezbinare amară
Între mult divinul Achil şi fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot şi al regilor rege.
Care din zei aţâţă al dezbinului foc între dânşii?
Fiul Latonei şi al lui Zeus, mânios pe rege,
El a trimis pierzătoare boli şi moarte prin gloate,
Pentru că atreidul mustrase pe preotul Chrise
Când acesta veni la Achaici mândre corăbii
Ca să-şi răscumpere fiic-aducând preţioasele daruri
Şi cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Încunjură toiagul de aur. Tare rugă el
Şi pre ahei, dar mai cu seamă pe cei doi
Fraţi atrizi[5], ce erau căpetenii ai limbilor toate.

 

DIN ODISEEIA

 

Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce
Lung rătăci după ce-au dărâmat Troada cea sfântă.
Multe cetăţi de oameni văzu şi datini deprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăşi el nu mântui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră pieirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, ei boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încât le luă a-ntoarcerii ziuă ­
De-aste vorbeşte-ne asemeni puţin a Cronidului fiică.
Toţi ceilalţi precât de pieire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mântuiţi de războaie şi de apele mării[6].
Numai pre el, doritul de patrie şi de soţie
Nimfa măreaţă-l oprea, minunata zână Calipso-n
Peştera cea boltită, râvnind de bărbat ca să-l aibă.
În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi,
De când zeii-ntoarcerea-n ţară îi rânduise
În Itaca şi tot de nevoie el mântuit nu-i
La iubiţii lui. Toţi zeii-l plâng. Poseidaon
Singur ţine mânie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în ţară-i.

Din Horaţiu traduce:

Mi-am zidit monument decât acel de fier
Mult mai trainic şi nalt ca piramizi cereşti;
Ploaia nu-l va mânca, nici acvilonul slab,
Nici al anilor şir, vremile cari fug.

Nu de tot voi muri, partea mai bună a mea
Va scăpa de mormânt…

 

Precum şi bucăţile: Către Mercur, Către Bullatius, Către sclav, toate putînd figura ca traduceri de primă mînă în antologiile din opera lui Horatius.

Din Ovidius traduce un distih din Tristia, I, 9, 5-6:

Pînă vei fi fericit număra-vei amici o mulţime,

Cum se vor întuneca vremile – singur rămîi![7]

 

 

---

[1] Apud. D.M. Pippidi – Introducere la volumul: Homer – Odiseea, în româneşte de G. Murnu, ESPLA, 1959.

[2] Quintus Horatius Flaccus – Ode, epode, Carmen Saeculare, traducţiune în versuri de Dumitru Constantin Ollanescu, volumul I, Bucureşti, Editura Librăriei Socec, 1891

[3] Patronimicul lui Ahile, fiul lui Peleus.

[4] Aides, Hades – Infernul.

[5] Menelaos şi Agamemnon.

[6] Referinţă la poemul pierdut al “Întoarcerilor”.

[7] Citatele din Eminescu fac parte din ediţia: M. Eminescu, Opere alese II, ediţie […] de Perpessicius (ed. a II-a), Minerva, 1973

CLASICII GRECO-LATINI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ HOMER, HESIOD, ANACREON, VERGILIUS, OVIDIUS, HORATIUS etc. (un soi de sumară bibliografie) II

Partea a II-a

 

GHEORGHE ASACHI

(1788 – 1869)

 

            Gheorghe Asachi (cel rămas spre cunoaştere viitorimii prin fastidioasa baladă a Dochiei, deşi artificială,  aşazată de Călinescu– şi divii fac erori! – printre miturile de fundamentale ale românilor, lîngă Meşterul Manole şi Mioriţa) îi imita pe „Oraţius” (între 1836 – 1864):

 

Călăuză de-ar fi ţie zîna-n Cipru domnitoare

Ş-a Elenei fraţii gemeni[1] în ceri stele lucitoare…[2]

 

Sau:

 

Auzit-au a mea rugă

Ceriul dar, a auzit-o!

Lice, anii te subgiugă

Ş-a ta viaţ-a-mbătrînit-o!

Dar tu hîdă şi tîfnoasă

Vrei să pari încă frumoasă? […]

 

            Tălmăceşte şi din epigramisul Marţial:

 

Cătră unul ce promitea mult şi nu-mplinea nimică

 

Atunci cînd rog ceva să-m dai,

Îndată-mi dă sau zi că n-ai!

Aciia-mi plac, cînd cer şi-mi dau,

Nu urăsc pe-acio ce-mi zic că n-au;

Dar tu nici dai, nici zici că n-ai,

Spre-a-mi fi datori, minciuni îmi dai!

 

            Din Anacreon şi poeţii anacreontici, tălmăceşte:

 

Culegînd Amor odată

Flori de roze în grădină,

N-au văzut că tupilată

Era-n frunze o albină,

Ce cu ghimpul ei ascuns

La un deget l-a împuns.[…]

 

Sau:

 

Dinioare, noapte-amiază,

Cîndu-i paos preste tot

Şi cînd Ursa-cer rotează

Lîngă Carul lui Boot,

 

Şi-n tăcere toată firea

Gusta somn mîngîitor,

Deodată cu grăbire

L-a mea uşă bate-Amor. […]

 

Sau nu mai puţin celebra bucată

 

AMORUL FUGAR

 

Cercînd Vinerea[3] odată pe Amorul fugător,

Zicea: „Dacă oarecine întîlni-va pe Amor,

Vagabond acel e fiu-mi, care umblă-n rătăcire,

Al meu este mic fugarul; cine-mi dă de dînsul ştire,

Va lua o sărutare de la Afrodita-n dar,

Iar acel ce mi-l aduce, să aştepte ş-un alt har…[…]

 

 

ION HELIADE RĂDULESCU

(1802 – 1872)

 

            Traduce, printre altele demne să figureze într-acea bibliotecă ideală, din Sappho:

 

                                                            LA AMANTĂ

 

Cu zeii de ferice acela mi se pare

Ce-mpins de soarta-i bună nainte-ţi va veni

Şi dulcele-ţi accente, divina ta cîntare

         D-aproape va-auzi.

 

Iar faţa ta ridentă asupra lui cînd cată!…

Ca un columb se bate în piept inima mea,

Şi vocea mi se stinge, răîi extaziată

         Pe loc cît te-oi vedea [….]

 

 

NICOLAE PAULETI

(1816 – 1848)

 

            În 1839, din Metamorfosele lui Ovidiu traduce şi Nicolae Pauleti (unul dintre primii folclorişti, culegător de cîntece şi strigături din Ardeal<Roşia>):

 

DIN ICAR

 

Deci venind aproape de luciul soare,

Iată c-a lui raze tare arzătoare

Iute îi topiră aripile toate

Cît a le mişca el mai mult nu poate.

Povăţuitoriu nu avea pe nime

Şi aşa, căzînd dintru înălţime

Pe al său părinte nencetat striga,

Însă în zadar, căci nu îl afla.

Marea, cum căzu, iute-l înghiţi,

Care în vecie se va pomeni.[4] (vv.110 – 119)[5]

 

 

 

ALEXANDRU ODOBESCU

(1834 – 1895)

 

            Este cunoscută pasiunea lui Odobescu pentru antichităţi (a scris un studiu despre Istoria arheologiei), fiind prezentă în opera sa literară o sumă însemnată de aluzii sau de fragmente din clasicii antici. Între manuscrisele sale s-au descoperit traduceri valoroase, deşi neînchegate, aduse doar la nivel de juxtă, însă care grăiesc despre preocupările scriitorului şi chiar despre nivelul de receptivitate al clasicilor noştri la opera anticilor,

            Odobescu traduce Cîntul I din Odiseea lui Homer, în proză:

 

INVOCAŢIA

 

            Spune-mi, muză, despre acel bărbat mult pribegitor, care rătăci foarte mult, dupe ce se dărămă sînta cetate a Troiii, şi văzu oraşele şi cunoscu cugetul multor oameni; şi multe rele suferi el în inima sa pe mare, puindu-şi silinţele şi pentru sufletul său, şi pentru-ntoarcerea acasă a tovarăşilor (săi); dar nici astfel nu scăpă pe tovarăşi, deşi (erea) doritor; căci pieiră din înseş nelegiuirile lor. Nesocotiţii! Ei mîncară lăcomeşte boii soarelui fiului lui Iperion; de aceea el le răpi ziua întoarcerii-acasă. Deci spune-ne şi nouă acestea, de orişiunde,zeiţă, fiică a lui Joe.

 

                        Din Hesiod va traduce Al. Odobescu în anul 50 ai secolului al XIX-lea:

 

Se-ncepem cîntînd muzele eliconiade,

Ce-şi au lăcaşul pe-naltul şi sîntul munte al Eliconului

Şi, cu uşoarele lor picioare, dănţuiesc împrejurul unei fîntîni viorii

Ş-a unui altar al preaputernicului Cronid,

Iar, după ce şi-au scăldat fragedele lor trupuri în Permes,

Sau în ipocrenă, sau în Olmul sînţit,

Formez, pe cea mai înaltă culme a Eliconului, hore

Plăcute, amoroase; şi-mpletesc cu iuţeală ale lor picioare. (Theogonia, 1 – 10)

Aidem! se-ncepem cu Muzele, ce veselesc prin imne

Măreţul suflet al părintelui Joe, întru Olimp

Povestind şi cele ce sînt, şi cele ce vor fi, şi cele ce au fost,

Şi-amestecînd glasurile lor; necontenit le curge un viers

Plăcut din gură şi văd[6] palatele părintelui

Joe zgomotosul, cînd glasul zeiţelor, dulce ca crinul

Se răspîndeşte

Printr-însele; răsună şi culmea Olimpului voios,

Locaşurile nemuritorilor; iar ele scoţînd glasuri, ce nu se pot stinge,

Serbez prin cînturi mai întîi şi întîi seminţia venerabilă a zeilor,

Pe cari-i au făcut ţărîna şi latul cer

Şi din care s-au născut zeii, dăruitorii bunurilor;

După aceea pe Joe, tatăl zeilor şi al oamenilor.

Iar începînd şi urmînd a lor cîntare zeiţele spun

Cît mai presus este el de zei şi cît de mare-i a lui putere. (Theogonia, vv. 36 – 49)[7]

 

            Despre aceste traduceri G. Popa Lisseanu spunea: “Traducerile lui Odobescu nu erau “bune de tipar”. Ele erau numai încercări de traducere, în mare parte făcute “mot à mot”, după textul grec, într-o traducere intralineară. (…) Traducerile acestea nu sînt la înălţimea celorlalte lucrări ale marelui stilist(…).”[8]

            Din cele mai reuşite, reproducem Cîntarea a XIII-a din Cartea a III-a a lui Horaţiu:

 

Ah! Fîntîn-a Bandusiei, decît sticla mai lucie!

Vinuri dulci, împodobite cu cununi de flori plăpînde,

         Ţi se cade ca odor!

 

Mîne-un ied voi a-ţi aduce, ce pe fruntea sa îmflată

Abia simte coarne nouă, pregătite pentru luptă,

         Pentru luptă şi amor.

 

În zadar! Căci fiul turmei, ce la dragoste s-aşteaptă,

Mîne sîngele său roşu o să-l verse drept jertfire

         P-al tău mal răcoritor.

 

Ah, pe tine nu te-atinge ceasul greu al Caniculei.

Tu umbreşti pribeaga turmă şi pe taurul ce-alene

         Trage plug obositor.

 

Prin fîntîni (vei fi) slăvită cît va spune-a mea cîntare

Despre peştera-ţi pietroasă, de stejari acoperită,

         D-unde gîlgîie-un izvor.

 

 

BOGDAN PETRICEICU HASDEU

(1838 – 1907)

            Marele savant român a tălmăcit din Tristele lui Ovidiu Elegia a X-a din Cartea a III-a (în plus şi alte fragmente din epistolarul exilatului în Istoria critică a românilor):

 

[…]

De necrezut, şi totuşi eu am văzut chiar marea,

Chiar marea-ncătuşată d-un bloc imens de gheaţă;

Tăcută, neclintită sub ţeasta-i lunecoasă;

Şi n-o văzusem numai, dar am îmblat eu singur

Pe creştete marine călcînd ca pe ţărînă…

D-aveai şi tu a trece asemeni mări, lendre,

Nu te-nghiţea-n vîlvoarea-i un mai îngust abis!

[…]

Aci şi-n timp de pace războiul te-ngrozeşte;

De nu mai vezi pe barbari, e spaima ce ţi-o lasă;

Şi nimeni nu cutează pe cîmp să tragă brazde;

Şi ţelină uitată rămînă sterp pămîntul;

Nici desfătatul strugur nu creşte-n umbra viţei;

Nici ferbe mustul dulce în naltele bazinuri;

Un pom nu se zăreşte, pe care ca-n vechime

Să scrie un Aconţiu cuvinte de iubire;

Pustie, tristă, nudă, nici arbure, nici frunză…

Fugi, fugi d-această ţară, tu omule ferice!

Şi totuşi, din întreaga nemărginită lume

Aici, ah! Aice osînda m-a trămis! (1872)[9]

---

[1] Dioscorii: Castor şi Polluce (Pollux).

[2] Gh. Asachi – Opere 1, Hyperion, Chişinău, 1991. Toate citările din asachi se fac după această ediţie.

[3] Venera, Venus.

[4] Marea Icară.

[5] Oarecîte fabule din a lui P. Ovidiu Metamorphoseion… în Nicolae Pauleti – Scrieri, ed. […] de Ioan Chindriş,  Minerva, 1980.

[6] În Opere 1: rîd.

[7] Alexandru Odobescu – Opere 1 (1848 – 1860), text critic şi variante de G. Pienescu […], Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1965

[8] G. Popa Lisseanu – Traducerea operilor lui Hesiod de Al. Odobescu în “Revista clasică” condusă de N.I. Herescu, an. VI, nr. 4, Bucureşti, 1930.

[9] Bogdan Petriceicu Hasdeu – Scrieri literare, morale şi politice 1, ediţie critică cu note şi variante de Mircea Eliade, Fundaţia pentru literatură şi artă “Regele Carol II”, 1937; vezi şi Hasdeu – Scrieri 1, text îngrijit […] de Stancu Ilin, Ştiinţa, Chişinău, 1993

CLASICII GRECO-LATINI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ HOMER, HESIOD, ANACREON, VERGILIUS, OVIDIUS, HORATIUS etc. (un soi de sumară bibliografie)

Cronografele (un soi de cronici universale, diferite prin aceasta de letopiseţele interne) cuprindeau printre altele, o Istorie a Troiei răs-tălmăcită după, probabil, Romanul (versificat al) Troiei de la francezi, tradus de-asemenea în greceşte, aşa cum s-a întîmplat şi-n cazul Erotocritului sau al lui Filerot ş-Antusa.

Din acest text Homer lipseşte cu desăvîrşire, ba chiar şi lumea elină aşa cum o ghicim de pe amfore sau din mitografii şi istorii. Ni se dezvăluie aici lumea troiană în opinci, zeii sînt dumnezei, zeiţele – zîne, iar personagiile principale păcătuiesc de-aceleaşi năravuri rele, cum ale noastre. Ba mai mult, istoria e localizată-n vremea cînd „au fost împărăţind la Irusalim marele David proroc”.

Hecuba se cheamă Ecaviia şi e fiica lui „Chisău-împăratul”, Priam – Priiamu, Paris – Pariju…

Elena („Curva Elinuşa /Ilenuşa/” – cum îi spusese autorul Alixăndriei, aici numai: spurcata) , de pildă, bîrfeşte băbeşte împreună cu Parij şi restul neamului de-mprumut, pe cele mai mari căpetenii ale grecilor:

…Într-o dzî, au fostu şedzînd Priiam-împărat sus, în polimariul cetăţii; şi lîngă dînsu au fost şedzînd fiiu-său Alexandru Parij, alăturatu Ileana. Şi i-au fost prăvind toate oştile eleneşti, şi toţ împăraţii, şi toţ domnii, şi craii cum şedea Elena lipită de Alexandru şi arăta cu degetul spre eleni şi dzîcea: „Iată, cela-i tătă-mieu, Tindareu, şi cela iaste bărbatul mieu, Menealu; celelaltu iaste cumnatu-miu Agamemnon. Şi pre toţ domnii şi craii le dzîcea pre nume şi-i arăta bărbatului ei, lui Alexandru, şi socru-său, lui Priiam-împărat. Şi făcea Pariju şi cu Ileana rîsu de Menelau-împărat şi de toţi domnii eleneşti. Iară Menelau de ruşine, să mira ce să va face, ce să cumpăniia să-ş facă samă, şi el, şi tatăl Elenii, Tindareu-împăratu…”

 

Curată comedie!

Dimitrie Cantemir spunea că-şi croise Istoria Ieroglifică după tipicul lui Iliodor cu-ale sale Etiopice, adică nu începînd „la de ou[1]” ci de la jumătate povestea, continuînd cu lucruri întîmplate în trecut şi-aducînd, la final, povestea unde-i era locul (oricum, stil mai puţin încîlcit decît în Tristram Shandy!).

Theaghen şi Haricleea[2] intraseră şi ei în cultura românească printr-o traducere veche, circulînd doar în manuscris:

Cînd zio zimbie şi sorile cu totul lumina vîrfurile munţilor, bărbaţi cu arme tîlhăreşti, ivindu-sp din munte carile să înalţă cătră ieşirea Nilului şi cătră gura ce să numeşti Eracliu şi puţin apropiindu-să, petrece cu ochii mare ce era supt munte; şi întăi slobozind vedere preste luciu fiindcă nici o corabie nu să veste lor spre vînat tîlhăresc, să pogorîia cu privire la ţărmurile mării celii di aproapi, unde aceste s-au văzut…

Totuşi, recomand lectura  în traducerea Marinei Marinescu apărută în două rînduri (după cîte ştiu), în BPT sub titlul de Teagene şi Haricleea şi în antologia: Romanul grec sub titlul original, Etiopicele.

Nici Budai-Deleanu nu se lăsa mai prejos, chemînd muza (însă pe cea burlescă) ce-i servise lui [Pseudo-]Homer la ticluirea parodiei Batrahomiomahia (Răzbeliunea dintre broaşte şi şocăţi), la ridicarea Ţiganiadei. Mai mult chiar, pomeneşte, cu grijă şi celelalte surate epopeice: Ilias şi Aeneis. Însă, cu siguranţă, modelul i-a stat mai degrabă în Orlando-abraş (în epithetonuri & scheme) al lui Ariost şi-alte capdopuri, de-astă dată,  bufe.

 

IOAN BARAC

(1777 (?) – 1848)

 

            Muza fu invocată, aşişderi, de Ioan Barac, mai în serioz: „Te visaiu mişcînd din buză/O, prea-drăgălaşe Muză…” întru lucrarea lui Arghir şi Elena, scriere hungurească autohtonizată, pe-atunci, cu succes.

Şi, pe deasupra, tot Ioan Barac mai prelucrează, printre altele, părţi din Războaiele judaice ale lui Josephus Flavius, supt numele de Răsipirea Ierusalimului, în versuri-părechi la „Frunză verde, matostat…” şi nu mai puţin importanta Odisee, într-acelaşi modru:

Istoria lui Odisefs

 

Mai arată-te isteaţă

Muza mea cea cîntăreaţă

Precum te-ai mai arătat

Cînd cîntai jalea cea mare

A Troadei întru care

Încă una n-ai cîntat.

 

Nu mi-ai cîntat la urechiă

În limba noastră cea vechiă

Rămasă de la romani;

Derege-ţi coardele tale,

De-mi cîntă cu mare jale

Nişte patimi de mulţi ani.

 

Lasă războiul cel mare,

Cel de zece ani, în care

Grecii, cetatea bătea,

Scoţînd prin foc pe Elena,

Cînd o cetate, prin şena,

Vicleşugului ardea.

 

Să-mi cînţi numai cea ursită,

Lunga cale, rătăcită

A lui Odisevs, de cînd

Au plecat de la Troada

Şi pre mare cu grămada

Ostaşi cu sine ducînd.

 

Plecînd cu douăsprezece

Corăbii, prin mări a trece

Cu triumf la casa sa.

Prin cîte primejdii rele

s-au strecurat, printră ele,

Pre unde îl încursa.

 

După ce fu risipită

Acea cetate vestită

De puterea grecilor,

Toţi regii cu biruinţă

s-au întors spre folosinţă

spre binele ţărilor.

 

Toţi ajunsără p-acasă,

Numai Odisevs rămasă

Pe drum, multe pătimind:

Lui i-au fost tot calea cruce;

Pe care drum să apuce

Nici cîrmaciul lui ştiind…

……………………………………..[3]

 

 

 

II

 

Aşa Penelopi, mîhnita regină

S-a dus la Laertie la a lui grădină

La socrul său, unde să să jăluiască

Ca să nu o lase să să prăpădească.

……………………………………………..

 

[final]

 

Că se făcu nuntă cu o veselie

Nu ştiu cîte zile care va să fie

Că de le-aş tot scrie, numărînd pre ele

N-ar mai avea sfîrşit versurile mele.[4]

            Muza a fost, de asemenea, invocată şi de confratele întru scris al său, Vasile Aaron: Raporta din vis etc.

ANONIM

            Herodot se pare, beneficiază de-o tîlmăcire cuasi-totală, folosită astăzi numai de căutătorii de voroave vechi, celorlalţi stîndu-le de călăuză, traducerea apărută în ediţie ştiinţifică, într-o limbă mai pe-nţeles. Întîi a dat-o la iveală, de pe manuscript, N. Iorga într-o ediţie nu atît de riguroasă pe cît i se dusese buhul(care a reapărut în ediţiune anastatică şi se găseşte pe tarabe şi-acum), şi mai apoi a fost reeeditată la prestigioasa editură Minerva:

Iar cel mai grozav obicei al  vavilonenilor iaste acesta. Toată muiare ce iaste vaviloneancă trebue să şază la biserica Afroditei şi, odată în viiaţa ei, să să înpreune cu un om strein. Iar multe, nevrînd să să amestice cu acelelalti, fiind bogate, şăd în cară acoperite acolo la biserică, şi slugi multe au. Iar mai multe făcu aşa. În biserica Afroditei şăd multe mueri cu cununile în cap: unile merg, altile vin, iară pintre mueri sînt, cu funii legati, ca nişte uliţă [cărări], şi pre acolo trecu muerile. Şi, şăzind, trecu bărbaţii streini  şi-şi aleg care le placi. Unde, mergînd, muere nu să mai duce acasă pînă nu să va culca cu un strein, carile, puind argint pi genunche-i, esi afară din biserică şi să culcă cu dînsa. Şi, puind argintul, zice atîta: „Chiemu pre bozul[5] Militia”. Pentru că aşă zicu Afroditei asirienii. Iar argintul – fiinştecît de puţin, pentru că-i caută să-l ia, pentru că acesta argint iaste sfînt. […] (Istorii, I, 199)[6]

MIRON COSTIN

(1633 – 1691)

Odinioară agreabilul la cetit Quintus Rufus, autorul unei Alexandrii (din cele adevărate) a fost tradus întîiaşi dată de Miron Costin. Fragmentul se numeşte „Graiul solului tătărăscu cătră Alexandru Machidon…”:

Răspunsul lui Alixandru Machidon solilor tătărăşti:

 

            Sfatul vostru şi norocul mieu, la cumpănă voi pune şi ce-mi zici voi socoti. Să nu vă pară că sînt îndărătnic. Iară nici norocul mieu voi lipăda, ci voi să vă arăt că nici o primejdie a lumii la mine nici un preţ nu are şi ca acela sînt. Carile nu îndelungată, ci vestită poftesc viiaţa.[7]

 

 

BARBU SCARLAT TÎMPEANU

 

            O tălmăcire cu răstălmăciri a fost cea a lui Scarlat Barbu Tîmpeanu la Metamorfosele lui Ovid, din 1808. După fiecare numită fabulă (adecătelea ceteşte: legendă) urma, ca la Ţichindeal în pildele lui Dositei Obradovici, o „desluşire”, o decodificare a absconselor sensuri din textul propriu-zis. Manuscriptul – după cele spuse de editorii tîrzii – cuprindea numai bucăţi din prima carte:

Fabula 5

Pentru naşterea uriaşilor

PRICINA

 

Uriaşii, zămislindu-se din pămînt, au pornit război împotriva cerului; Joe, văzînd obrăunicia lor i-a zdrobit cu trăsnetele lui şi, din sîngele lor s-au născut oameni<i> din ziua de astăzi, însă cu puţin mai înrăutăţiţi decît uriaşii.

 

POVESTEA

 

            Pentru ca nici cerul să <nu> fie mai scutit şi mai în linişte decît pămîntul, uriaşii,fiii pămîntului,s-au socotit să-l bată cu război şi să hrăpească împărăţia lui.

            Deci, grămădind munţi peste munţi, ca să facă scară, au înălţat o grămadă atîta, încît aproape era să atingă stelele. Dar Joe, domnul şi împăratul zeilor, numai într-o clipă a zdrobit pe Olimb – muntele Tettalu (sic!), cu un fulger de trăsnet şi-a răsturnat toate cîte puseseră d-asupra celorlalţi munţi, şi zdrobirile acestea ale munţilor fură mormînturile acestor obraznici oameni. […]

 

TÎLCUL

 

            Acest basn arată de faţă că n-are altă socoteală decît să ne vorbească de uriaşii cei nelegiuiţi şi iubitori de slavă, din care cei dintăi să războiesc cu Dumnezeu, iar cei din urmă să oştesc cu puterile pămînteşti ale stăpînitorilor. […][8]

 

 

SAMUIL MICU

(1745 – 1806)

 

            Samuil Micu lăsa în manuscript (acesta va fi publicat abia în 1942 la Blaj) Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata, celebra scriere a satiricului:

I, 8

…Trecînd prin vad rîul, am aflat un fel minunat de viţă. Că butucul cel dela pămînt era verde şi gros, iar desupra ei erau mueri, dela pîntece în sus toate madularele desăvîrşit avîndu-le. Aşa zugrăvesc la noi pe Dafne carea, cînd era acum să o prinză Apolon, s-a prefăcut în copaciu. Iar din vîrvurile degetelor le creştea mlădiţe pline de struguri, iar în cap, în loc de păr, aveau cercei de viţe şi frunze şi struguri. Iar apropiindu-ne noi cătră ele, ne dau bineţe şi ne îmbrăţişau şi grăiau, unele lidieşte, altele indieşte, iar mai toate elineşte, şi ne sărutau: iar pre care îi sărutau, îndată se îmbătau şi umblau rătăcind. Iară,  ca să luăm din rodul lor nu sufereau, ci de durere strigau cînd rumpeam. Iară unele voiau să se şi împreune cu noi, şi doi dintre soţi s-au împreunat cu ele, ci mai mult n-au putut să se despreune, legaţi fiind de mădulările cele de naştere, şi s-au lipit de ele şi le-au crescut rădăcini şi mlădiţe din degete, şi cu cîrcei s-au legat şi se părea că şi ei vor să facă rod[9]…

IORDACHE GOLESCU

(1768 – 1848)

 

            Acest spirit enciclopedic al vremii sale, Iordache Golescu, în afară de Condica limbii româneşti şi de Pilde [ş]i povăţuiri, a mai lăsat în manuscris şi un fragment de Iliadă care începe astfel:

Spune-a mea iubită doamnă, spune tu, stăpîna mea,

Ce nu poate altu spune, fără numai doamna mea,

Spune-a celui domn vestit, alui Ahilefs mînie,

A acelui om viteaz, ce n-ar fi vrut să mai fie;

Mînie, zic, minunată şi foarte înfricoşată,

Ce nu mici, nici puţine, au pricinuit îndată,

Patime şi necazuri, între elini pe pămînt,

Că peşin pă cei voinici, doborîndu-i la pămînt,

Sufletele lor la iad, ca o turmă le-au pornit,

Iar trupurile lor la cîini [ş]i la corbi le-au sorocit,

Dîndu-le lor spre mîncare ca un stîrv ce prea  iubesc,

Căci aşa era voinţa împăratului ceresc

Ca să pătimeasc-acestea, dă cînd ei s-au gîlcivit,

Împăratul Agamemnon şi Ahilefs cel slăvit.[10]

---

[1] După zisa lui Horaţiu (Ab ovo) care-l lăuda (pe degeaba) pe Homer că nu-ncepuse Iliada cu naşterea Elenei din ou, ci de la mînia lui Ahile. Horaţiu, pe semne, ca şi mulţi alţii de astăzi, nu ştia că Iliada făcea parte dintr-un ciclu de poeme pierdut (în afară de cele două homerice) de timpuriu: Cypriile, Iliada, Etiopida, Iliada Mică, Nimicirea Troiei, Întoarcerile, Odyseia şi Telegonia.

[2] Personagiile de prin rang din Etiopicele lui Heliodor.

[3] Albina Carpaţilor, 1877.

[4] Un fragment important din manuscris a fost publicat în Albina Carpaţilor I, 1877.  Fragmentele din a II-a parte au fost redate după Ion Colan – Viaţa şi opera lui Ioan Barac (în  Memoriile secţiunii literare, III, tomul IV, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928-29

[5] Zeul.

[6] Herodot – Istorii, ediţie îngrijită de Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu […], Minerva, 1984

[7] Miron Costin – Opere, ediţie critică […] de P.P. Panaitescu, ESPLA, 1958

[8] După: Publius Ovidius Naso – Metamorfoze Cartea I (trad. Scarlat Barbu Tîmpeanu), Cartea Românească, 1975

[9] A lui Lucian Samosateanu a istoriei ceii adevărate în Şcoala Ardeleană 1, ed. de Florea Fugariu, Minerva, 1983 Pentru textul complet vezi I. Chindriş, N. Iacob – Samuil Micu în mărturii antologice, Galaxia Gutemberg, 2010

[10] Iordache Golescu – Scrieri alese, ediţie şi comentarii de Mihai Moraru […], Cartea Românească, 1990.