Contrar tradiţiei (şi spuselor lui Eugen Simion din anul 2000)[1] copilul şi tînărul de astăzi nu-l mai citesc pe Ion Creangă cu patima cu care o făcea cel de acum, cel puţin, douăzeci de ani. Ion Creangă nu mai vorbeşte pe limba lui (aici nu mă refer în sens lingvistic) şi nici nu mai poate să intereseze cum interesa odinioară.
De altfel Eugen Simion are dreptate că este citit şi adus la zi în critică – însă nu de masa de cititori, ci numai de specialişti, cum lesne se înţelege. Receptarea lui Ion Creangă în şcoli s-a produs tot pe sponci, creîndu-se acea nenorocită barieră între autor şi cititor, prin comentariile pedante şi prin modul de a-l steriliza complet.
Umorul lui Creangă este arătat cu degetul acolo unde convine şi nu unde există în toată splendoarea lui. De ce, de pildă, se face din Povestea lui Harap-Alb un roman eroic, uscat, sterp, fără a se face referiri directe la mulţimea de fragmente pline de umor şi de aluzii nu atît de nevinovate, care ar trezi pe dată pe „şcolerul” plictisit de-atîta doxă? Însă, cum şcoala noastră, scorţoasă şi-n poziţie de drepţi, de ceremonie, sigur că nu va dezlega cititorului pofta prin ceea ce consideră „vinovat”. În schimb inepţiile unui Cărtărescu, oricît de searbede, sînt comentate cu patos, cu focul şi travaliul celui care se căzneşte să-l facă a plăcea auditorului cu orice preţ.
*
De altfel, Ion Creangă a avut nenorocul să fie prost înţeles mai mereu. Junimea – ca un tot – aprecia „ţărăniile” (inclusiv cele două poveşti repudiate) humuleşteanului, însă era turnat cînd, zice-se, scuipa pe jos în clădire (Călinescu); Titu Maiorescu îl aşeza între marii clasici universali, dar tot el îl socotea numai un bun tezaur de limbă românească (ceea ce nu e de ajuns, cum afirmă tot E. Simion în op.cit.) – Critica de mai tîrziu, ca un papagal veritabil, va repeta toate cosideraţiile înaintaşilor (gînd la gînd cu bucurie!) fără a mai cugeta, şi aşa se va trezi Ion Creangă lîngă Zola şi Dostoievski! Bună tocmeală! Mai tîrziu va fi socotit homeric – bineînţeles nu cu rădăcini în antichitate ci în folklor, cum va fi fost şi cel care purta sau nu purta numele de Homer; Călinescu vede un Rabelais – ceea ce, mai degrabă văd şi eu – în opera scriitorului nostru. Cu siguranţă nu pe medicul, cabbalistul, renascentistul Rabelais ci pe acel Rabelais care, lăsînd de-o parte erudiţiunea, o „dă pe ţărăneşte”, prezentînd într-un loc o sumă deloc neglijabilă de jocuri (pentru şi nu prea pentru copii), în care arată convorbirea beţivilor de diferite ranguri, în care aşează-n docoment o sumă de cîntice poporane etc. Mai tîrziu se va vedea în Creangă (prin V. Lovinescu) deţinătorul „crengii de aur”, iniţiatul în misteriile antichităţii – prin tradiţia care i-a pus în mînă şi schemele epice ale basmelor prelucrate.
În fine, cred că lui Ion Creangă nu-i păsa cu cine şi ce e comparat. Ceea ce ştie Creangă – puţin – ştie bine (Călinescu), însă asta nu-l împiedică să-şi joace „prostia” în faţa celor scrobiţi. Aşadar, avem de-a face cu un ironic, uneori destul de gros, însă care, prin datul său, poate fără să-şi fi dat seama, urmărea stabilirea unui echilibru în microcosmosul personal. Simţea pe semne, faţă de ceilalţi junimişti, că nu a aprofundat marea cultură uiversală, că a cetit, poate, numai suma de cărţi teologice necesară; poate că se simţea privit de sus… De aceea acceptă şi joacă pînă în final rolul unui Păcală (chiar cum îl întîlnim în opera sa, în snoava mai puţin cunoscută cetitorilor), personaj care, fără nici o umbră de îndoială urmăreşte acelaşi echilibru, al adevărului simplu, cîştigat chiar cu bobîrnace (omiţînd crimele abominabile din unele snoave, v. mai jos).
Însă ce nevoie are Ion Creangă de comparaţii în afara graniţelor ţării? E o găselniţă pentru a ne „sincroniza” şi noi la cultura occidentală, să arătăm că nu am fost şi nu sîntem mai prejos? Francezii au văzut în Creangă un autor mare de vreme ce, mult mai demult, i-au dedicat un studiu (pe care îl folosesc şi românii!); au observat oareşce asemănări cu Rabelais al lor, dar nu au făcut caz pentru că Ion Creangă se susţinea prin el însuşi, fără nici un „la fel cu”, „în stilul lui…”. Însă, ca de obicei, românii ştiu să se minimalizeze, cu de la ei voinţă.
*
Ce îi împiedică pe copii să-l citească – cum odinioară – pe Creangă, barem pentru poveşti dacă nu pentru Amintiri?
Pe semne că suma de ediţii, care mai de care mai prost scoasă din tipar, considerată, prin colorit şi formă, bună pentru cei mici, însă căreia îi lipseşte întreg aparatul critic (să nu se tîmpească copchilul de prea multă informaţie), de la explicarea expresiilor pînă la minimul glosar de înţelegere a terminilor regionali. Cu siguranţă textul, ca întreg, e lizibil, însă sumedenia de expresii, proverbe, zicători, cimilituri, vorbe regionale îngreunează – prin totală neînţelegere – lectura. De pildă, încercaţi un exerciţiu prin care stabiliţi, fără dicţionar, sensurile unor vorbe ca: incot, calamandros, afiştat, gălămoz, astrăgaciu, buft, bechi, bulughină, hreapcă, feleguns, ciritel, bărăni, culeşer, dohot, haşcă, înşomoltăci etc. Şi, mai cu seamă, cînd vorbe ca acestea se găsesc la tot pasul…pasă de mai pricepe ceva! Mai atrag atenţia că, deşi unele vorbe par cunoscute, sau reperabile, la Ion Creangă pot avea un cu totul alt sens. Aşa că, cititorul tînăr, scutit de fastidioasele note şi glosare, nu are cum să ajungă nici pe departe la esenţa textului. Să nu mai vorbim de expresii…
Pe de altă parte, cum spuneam şi mai sus, Ion Creangă este prezentat prea de tot lipsit de faţa umană. Este meteahna şcolii româneşti, care a vrut zei în manuale şi nu scriitori de pe pămînt, altfel oameni obişnuiţi.
Avem un Eminescu cu capul în nori (şi la propriu şi la figurat), un Caragiale stînd pe tron şi şfichiuind ca groful prostimea din jur, un Ion Creangă – aşa cum îl arătau şi bostanienele Amintiri din copilărie[2] – stînd calm la masa de lucru şi scriind cu creionul în gură, meditativ ca un veritabil parnasian, cînd defapt, ne-o spun contemporanii, şedea cu prosopul pe el să se şteargă de sudoarea abundantă, în actul creaţiei, şi, dacă era căldura prea din cale-afară, se arunca în vană să se răcorească cu apă rece. Ce imagine diferită de cea care se vîră, îndeobşte, pe gît Guliţilor noştri!
*
Ediţii din operele lui Ion Creangă s-au tot scos după moartea acestuia. Merită a fi menţionată cea a lui G.T. Kirileanu şi Ilarie Chendi (1906, reluată şi reeditată, cu omisiuni, pînă prin anii 50), care oferă pe lîngă canon şi: Calicul de la Talpatari (publicată întîi în revista Şezătoarea, defapt o anecdotă auzită de la Ion Creangă şi scrisă de Ioan S. Ionescu), versuri din cărţile de şcoală, versuri populare, Rostiri, zicători, cuvinte şi studiul Misiunea preotului la sate.
A doua ediţie importantă este cea semnată de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, în 1970 [Minerva, Bucureşti]. Nu cuprinde operele complete (omite unele din versuri – Oltenii în Iaşi – şi nu cuprinde cele două basme numite „corosive”, deşi exhaustivitatea este afirmată de editori în Notă.) Însă pentru vremea în care a apărut este cea mai bună ediţie – o dovedesc şi reluările de mai tîrziu.
Faţă de canon, ediţia cuprinde studiile:Iezuitismul în România, Întîmpinare critică domnului I. Nădejde…, O întrebare d-lui A. Gorjan…, Răspuns la criticele nedrepte… şi lotul de corespondenţă rămas.
Pe lîngă textul propriu-zis mai cuprinde un bogat aparat critic ce oferă cititorului dosarele pieselor incluse în sumar: istoricul (unde şi cînd a fost tipărită întîi), explicarea expresiilor, şi variantele din manuscris şi din alte tipăriri, un glosar considerabil, o bibliografie la zi în 1970; iconografia este şi ea de preţ, punînd în circulaţie portrete şi fotografii mai puţin cunoscute ale lui Ion Creangă[3], a fraţilor şi surorilor, facsimile după manuscrise etc.
Ediţia Iorgu Iordan va fi reluată în mai multe rînduri, însă nu integral. O reproducere doar a textului apare în 1993 la Editura Fundaţiei Culturale Române. Lipseşte studiul lui I. Iordan (înlocuit de două prefeţe, o restituire: Ion Creangă văzut de generaţia actuală de Mircea Vulcănescu şi Receptarea lui Creangă azi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.), în rest a căzut tot aparatul critic, cu excepţia glosarului.
O ediţie bună a textului a mai dat Academia Română în 2000: Opere. Deşi sînt trecuţi pe copertă ca editori, aceiaşi doi, ar mai fi trebuit adăugat un al treilea care a împlinit cîteva goluri şi a lăsat altele; publică, prin urmare Oltenii în Iaşi, Povestea lui Ionică cel prost şi Povestea poveştilor, însă lasă de-o parte: studiile şi corespondenţa. Tot aparatul critic lipseşte. Studiul lui E. Simion, care însoţeşte ediţia, spală din celelalte scăpări. Tot Academia Română a reluat, în ediţie de lux, întreaga ediţie Iordan şi a completat-o, spre a oferi, într-un final, publicului Opera completă a lui Ion Creangă.
*
Cum spuneam, fără dosarele prozelor lui Creangă, este greu de ajuns la esenţă. Elevul (mai mic sau mai mare) nu mai găseşte nici un haz într-un text ascuns lui. Cît ar avea de cîştigat liceanul, cetind pe Moş Nichifor Coţcariul, dacă ar înţelege aluziile autorului, prezente la tot pasul! Altminteri, pentru el, nu e decît o pălăvrăgeală continuă, o naraţiune în care nu se întîmplă absolut nimic.
Pentru a înţelege arta lui Ion Creangă putem să mai facem un exerciţiu simplu: să luăm o carte de folklor, de poveşti şi de snoave[4] şi să căutăm variantele basmelor lui Creangă, culese pe teren de folklorişti; vom vedea numaidecît diferenţa. Fără să fie schimbat cu nimic firul epic, hazul de amănunt, prezent la Creangă, dispare sau se transformă la povestitorul oral.
*
S-a făcut mult caz de poveştile „corosive” – Ionică cel prost şi Povestea poveştilor. Cea din urmă a avut parte şi de o versiune radiofonică (audiobook) proastă, ajunsă la forma extremă în care nu trebuie să fie reprezentat un text de acest gen. Creangă nu e pornografic – ceea ce au reuşit să-l facă cu tot dinadinsul – e depozitar de snoave populare.
Cum spuneam şi într-un alt loc, cuvîntul neaoş, vorba tare, nu este taxată în spaţiul satesc oricît de vechi. Ascunselor mădulare li se zice pe nume şi nu se face un capăt de ţară din asta. Numai înjurătura, luarea numelui Domnului în deşert şi sudalma – pentru că toate au un obiect de destinaţie, sînt de nedorit şi chiar supuse oprobriului.
Astfel a procedat şi Creangă (era vinovat numai pentru că urmărea şocarea scrobiţilor din Junime).
Subiectul snoavelor lui Creangă nu este original. S-au descoperit variante destule pe teren. S-au găsit snoave similare în alte literaturi…
De altfel basmul (intră tot aici povestea şi snoava) la origine, cum bine ştiu cei care ştiu, nu era o naraţiune pentru copii. De la absconsele sensuri ale miturilor şi legendelor, basmul a ajuns o bună trecere de vreme, mai tîrziu, mai cu seamă la şezători şi la clacă: or acolo nu sînt copii, cel mult tineri şi mai mult bătrîni.
Din literatura universală voi da un exemplu care, sper, va fi de ajuns pentru a înţelege spiţa din care se trage spiritual Creangă: Giambattista Basile, cu al său Il Pentamerone.
Alcătuit pe tipicul Decameronului lui Boccaccio, Il Pentamerone prezintă 50 de poveşti, snoave sau basme de prin ţinutul napolitan. Poveştile sînt în cea mai mare parte tot produse folklorice, şi conţin o mulţime de variante la poveşti pe care le cunoaştem din Fraţii Grimm sau Perrault; Limba lui Basile poate fi comparată pe alocuri cu inventarul rabelaisian: o dată e erudit, şcolit, altă dată o dă şi el pe „ţărăneşte”, aglomerînd proverbe şi vorbe dialectale.
De pildă, unui tont un smeu îi oferă un măgar căruia dacă-i strigă: ptruu, cac-auru (cacă aurul!) acela îi va deşerta o „pîntecăraie, o cufureală” de aur. O babă murind jupuită dă din „dos o salvă de bun rămas”, simpatica pătrunjiţa pe care-o ştim că se împiedeca în păr, nu mai e atît de inocentă pe cît ne părea, iar „motanul încălţat” al lui Gagliuso are de grijă să-l umple de sudalme care mai de care mai pipărate, pentru că îi promisese pentru binele făcut[5], că după moarte, îl va ţine într-o cuşcă de aur; motanul simulează moartea, iar Gagliuso spune să fie luat de coadă şi aruncat pe geam. Atunci motanul trezindu-se îi trage o săpuneală zdravănă, morală coleà, cu vorbele astea, ciudate pentru cel obişnuit cu „mătasea” basmelor:
– Va să zică asta ţi-e mulţumirea pentru păduchii de care te-am scăpat! Astea-s miile de mulţumiri pentru zdrenţele pe care ţi le-am smuls din spate şi care nu erau bune decît să torc eu pe le! Asta ţi-e recunoştinţa pentru că te-am făcut să trăieşti ca un paşă şi nu te-am lăsat să mori de foame, păduchiosule, zdrenţărosule! Şi cine-mi era pînă mai ieri tot peticit, zdrenţuit, sfîşiat, scîlciat şi păduchios? Aşa-i trebuie celui care se apucă să spele măgarul pe cap! Fie blestemate toate cele ce-am făcut pentru tine, că nu meriţi nici să-ţi scuip în gură! Ia te uită ce frumoasă cuşcă de aur mi-ai mai pregătit! […]Bine-a zis filozoful acela, că cine se culcă măgar, măgar se scoală! […][6]
*
S-a invocat şi cruzimea în unele din poveştile lui Creangă, care totuşi este şi ea de origine populară. Să facem o comparaţie cu un personaj folkloric ilustru: Păcală. Păcală, atît de iubit de copii, este, dacă-l privim cu atenţie, un criminal din cale-afară de crud: omoară caprele popii pentru a face pod cu călcătură moale şi tare, o ucide pe preoteasă cîntîndu-i din cimpoi cînd se află în pod, şi cade; o omoară pe soacra popii, cu o piatră, cînd se suise în nuc să-i cînte a cuc, pe popă îl beleşte de pielea de pe spate, pe fiul popii îl aruncă în apă şi-l îneacă, îneacă de asemenea un sat întreg şi rămîne cu toate nevestele sătenilor etc. Toate aceste fapte însă au un semn comun: dreptatea şi dovedirea prostiei(dacă putem să-i scuzăm astfel excesele!) Pe popă se răzbună pentru că aproape i-a ucis fraţii cu bătaia şi cu foamea, iar satului îi pedepseşte prostia şi lăcomia.
Tot astfel procedează şi Ion Creangă – cu aceleaşi mijloace întîlnite şi în folklor: soacra este ucisă cu sînge rece de nurori (cu amănuntul că i-au înţepat limba, presărînd-o şi cu sare), alte babe sînt dezghiocate de pietrele de pe drum, trase fiind de cai focoşi, spînul din Harap-Alb este zdrobit de pămînt, leneşul este dus la spînzurătoare de întregul sat pentru a nu mai fi pildă altora, etc. Aşadar, pedepsele la Creangă, precum şi în popor, sînt exemplare, de luat la cunoştinţă, de-a mirare, moralizatoare în cele din urmă.
*
De ani buni interesul celor mulţi pentru I. Creangă a scăzut considerabil, şi prevestind, cred că de-aci-ncolo va fi tot mai puţin receptat. Numai şcoala, cu mijloacele ei nu întotdeauna benefice – l-a mai ţinut în viaţă. Lexicul – bogat, stufos, care dă farmec inegalabil– astăzi este aproape (dacă nu de tot) străin cititorului comun, aşa că nici viitorul nu arată mai bine (şi editorii se încăpăţînează să-l publice „în alb”, fără explicaţii). Bucuria copilului de a-l descoperi pe copilul Amintirilor, din secolul al XIX-lea scade pentru că referinţele îi lipsesc. Acum 20 de ani, la sat, mai puteai întîlni ceva similar, astăzi însă nu. Imaginaţia copilului în loc să fie dezvoltată, pe an ce trece este tot mai estompată, aşa că, preconizez şi moartea basmului pentru copii. Înlocuirea se face treptat, şi o generaţie crescută cu alte personaje, cu alţi eroi, cu siguranţă va regăsi cu greu drumul către specificul nostru, al lui Ion Creangă, al lui Ispirescu sau al lui Pop-Reteganul.
Soluţii s-au căutat şi cea mai proastă a fost adoptată imediat: rescrierea poveştilor. Acest demers ucide şi acum marile cărţi ale literaturii universale (pentru că aici nu este cazul unui Cîntic al lui Roland, sau al unui Rabelais care fără juxtă nu mai sînt de înţeles cititorilor francezi de astăzi) , dar-mi-te opera unui autor bazat în speţă, pe limbaj şi care, cu puţină silinţă, poate fi înţeles prin glosări minime.
NOTĂ: Sursa imaginii http://www.jurnalul.ro
[1] În amplul studiu care prefaţează volumul Opere, Univers enciclopedic şi Academia Română
[2] Filmul Elisabetei Bostan.
[3] Pentru mai multe imagini cu Ion Creangă trimit către Istoria literaturii române a lui G. Călinescu şi G. Ungureanu – Ion Creangă , Documente.
[4] În special Antologia de proză populară a lui Ovidiu Bîrlea, care cuprinde şi un Harap-Alb.
[5] Povestea pînă în acest punct e asemănătoare cu Motanul încălţat al lui Perrault.
[6] Traducere de Aurel Covaci.
UN MUZEU SUBIECTIV 