ADEVĂRATA POVESTE A ZARAZEI

– extras din operele cu grija alese din cel mai mare si de altfel, singurul scriitor roman contemporan –

 

Prin 1944, Bucureştiul sărbătorea cu bucurie şi cu confetti arestarea lui Antonescu şi ocupaţia sovietică. Aprozarele erau pline de schije, praf şi pulbere, hotelurile de aurolaci, iar gradinile de vară – al căror nume nu-l ţiu minte – erau ca la Gara de Nord, adică mirosind a bere, a mici şi-a puradei nespălaţi. Din cînd în cînd, la cîte-o paradă sovietică, mai saluta regele Mihai trecerea Armatei Roşii prin capitală. Pe Calea Victoriei se plimbau cucoanele în trăsuri, ca pe vremea lui Caragea, şi salutau pe ambasadorii cazaţi la Hilton. Distracţiile nu lipseau. La Operetă cînta încă Leonard mort din 1928, dar nimeni n-ar fi zis, circul „Globus” (care era construit deja de un deceniu) se mîndrea cu ultimele noutăţi în materie: femeia fără barbă şi fachirul care nu fluiera după şerpi, sexi-cluburile erau pline pînă la refuz, pentru că atrăgeau clientela selectă de prin Bariera Vergului şi de prin Sebastian şi, nu arareori, pe ofiţerii ruşi scăpaţi după asasinarea ţarului, ţinînd,  fiecare la braţ, cîte-o olteancă focoasă, şi una din acelea era Zaraza.

Mai precis Zarzara, zisă şi zărzărica, un adevărat nume tradiţional de români vechi. El înseamnă Corcoduşa sau după alţii, Piersicuţa. Femeia, mai mult un copil, care-şi făcuse intrarea în seara fatalmente fatală în localul „La Vulpea Belită” (nume care-l înlocuise, cu mai mult succes, pe cel vechi: „La răstitu la bocanci” şi care astăzi se cheamă: „Datu la Boboci”), la braţul unuia – nu contează cine – care venea cu mai mulţi, era o ţigancă cu asperităţi, cu buzele ca o pompă de chiuvetă, cu un păr negru ca sîrma şi lung ca pana corbului, şi-aşa de lucios de-ai fi zis că-şi turnase o cutie întreagă de cremă de ghete în cap. Purta totuşi rochie, iar pe dedesupt nu bag mîna……..

…….în foc c-ar mai fi avut ceva. La gît avea un lănţişor, gros cît lacătul de la Porţile de Fier.

Grupul campă la o masă pe care şi-o rezervaseră cu trei luni în urmă, printr-o scrisoare; şi-au spus glume porcoase cu Bulă şi au rîs cu reţineri, că erau vechi. Şi n-aveau haz. Că deja le ştiau.

Pe scena, puţin mai mică decît aia de la Sala Polivalentă, a urcat o slăbătură costelivă de abia-i puteai număra coastele şi apoi a coborît, un grup de ciori dresate s-aducă osu’ şi-apoi, ca din pămînt, ca nosferatu, apăru pe scenă însuşi inegalabilul şi de sine stătătorul: Cristian Vasile.

Aplauzele, care pînă atunci fură anemice, acum se opriră de tot.

Sigur că astăzi numele lui nu vă mai spune nimic şi că habar n-aveţi de el. Dar vă spun eu, a fost un mare, mare de tot cîntăreţ care nu cînta pe plăci „His Master’s Voice” pentru că semnase contract cu Odeon şi cu Columbia.

Totuşi, tangourile lui cele kitschioase, delcegăriile şi versurile proaste ale lui Pribeagu, mi-au provocat, încă de la prima ascultare, un diabet zaharat pe care nici cu insulina, proaspăt inventată în Ceylon, nu am mai putut să-l fac să dea îndărăt.

La „Vulpea belită” toţi veneau să-l asculte pe el, aşa cum pe Zavaidoc nu-l asculta nimeni. Cei doi grei se iubeau, însă cu circumspecţie.

Zavaidoc era în cîrdăşie cu banda lu’ Fane zis Gorila, iar Cristian Vasile îi plătea taxă de protecţie.

Cristian Vasile tocmai compusese un mare succes „Ochii tăi sînt dinamită”, iar publicul sorbea piesa cu neţărmurită plăcere. Acea voce metalică pe care puţini o puteau asculta pînă la capăt, cînta versuri care îţi atrăgeau oarecum atenţia:

„Eşti ca un bonbon, şic, şic,

Cum mai mişti tu din buric”.

Versurile astea îmi aduc aminte de mama, dar pentru asta, citiţi Freud.

Cristian Vasile trecea de papagal, chiar dacă în interiorul său era o brută neliniştită, care cînta ţipat şi fără istov: „Luaţi-l de pe mine, că-l omor!”

Cei care îl ascultau se făceau numaidecît mangă, iar femeile cărora de curînd li se trăseseră clopotele, rîdeau mînzeşte şi cu sughiţuri. Zaraza rîdea şi ea, cu zgomot, cum nu mai rîsese de cînd era.

După ce-şi făcu numărul, Cristian Vasile îi făcu cu ochiul şi ea, păzind vreme, fugi după el şi cabina artiştilor – care era cam cît cea de la Teatrul Naţional după bombardament. Acolo au băut, au glumit şi fără alte menajamente, o duse acasă, unde află că era încă fecioară.

Un cîntec faimos se născu din povestea celor doi. Un cîntec pe care noianul de ani ce-a trecut n-a putut să-l spulbere. Un cîntec de viaţă, de frumuseţe şi seninătate:

Pe supt deal, pe supt pădure

Merg fetiţele la mure

Şi băieţii dupe ele

-şi face calea la nuiele

Zărzărea, zărzărea, zărzărică, zărzărea

Pe la casa mîndrii mele

Cristian trecea…

A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a devansat teribil pe veşnic neascultatul Zavaidoc. Zărzăreaua o cînta toată lumea, era un fel de „I Got You Babe” a Bucureştilor. Se cînta prin bodegi, în cîrciumi, la bariere şi pe autostrăzi.

Dacă ar fi să ne gîndim la marile voci de astăzi, ca Adrian Minune sau Nicolae Guţă (pe care acum cîţiva ani îi lăudase pentru păstrarea limbii strămoşeşti, amicul meu H.R.P.), n-ar trebui să ne mire că şi pe vremea aia artiştii erau băgaţi în tot felul de combinaţii, care mai de care mai dubioase, cu mardeiaşii şi şmenarii din mahalale, cărora, deşi nu prea ştiau bine de ce, le plăteau sume frumuşele din ceea ce produceau ca nişte veritabile curve. Zavaidoc, lovit de marele şi inegalabilul succes al amicului său Cristian Vasile, deşi se forţa să n-o facă, se trezi şi el că începu să murmure, uşor, fără să fie auzit, cîntecul cu „zărzăreaua”. Aşa că, nemaiputînd răbda, se puse şi el pe treabă să-l dea gata. Şi era gata, gata să plagieze chiar cîntecul ăsta, dar mai stătu o noapte, două la pian şi plagie un altul: un mare succes al anilor 20, compus, muzică şi versuri de Fred Astaire şi Charlie Chaplin: Bidineaua. Şi nu se lăsă pînă nu plagie toate cele 99 de strofe ale super-hitului. Însă, o precupeaţă din Vitan, cînd îl auzi îl fluieră ş-i făcu plîngere la ORDA (Oficiul român pentru drepturile de autor) şi acolo, nu fără surpriză, află că de fapt şi Fred Astaire furase cîntecul de la Ginger Rogers şi că C. Chaplin nu ştia nimic despre asta.

Zavaidoc, lovit a mia oară, apelă la Fane din Ploieşti, zis Gorila, iar acesta îl luă cu frumuşelul şi-i explică cum că nu ar fi frumos să-l bată pe Cristian Vasile. Că, la o adică sînt prieteni buni, şi că Vasile, deşi părea mai papagal, totuşi, în spatele înfăţişării angelice, ascundea o brută: – „Nu, mă, nu-l bat. Nu pot…şi-apoi ce mişto e aia cu „zărzărea, zărzărea..”.- făcu Fane, arătîndu-şi dinţii de aur. Zavaidoc apucă un scaun şi-l trînti de perete cu furie, scaunul însă ricoşă şi ajunse în fereastră, din fereastră pică pe astfalt în capul unui muncitor de la groapanova, care lucra de noapte – că aşa era atunci, lumea muncea. Fane continua cu cîntatul şi Zavaidoc se căsnea să mute biroul de abanos mai către fereastră, să-l arunce şi pe ăla. Şi-atunci le pică şi lor fisa.

A doua zi era dezlegare la peşte şi Zarzara dete fuga-n Obor să-i cumpere iubitului nişte bibani, de la nişte bieţi ţărani din Teleorman care-l prindeau de la bulgari cu antena. Se luă însă cu vorba cu nişte precupeţe şi nu băgă de seamă că se înserase şi că precupeaţa cu care discuta de atîta amar de ore despre criza mondială, era de fapt Fane din Ploieşti, zis Gorila, deghizat. Numai ce-o întrebă: „Iulică, fa (că aşa-şi zisese), de ce ai ochii aşa de mari?” că Fane şi puse mîna pe-o păstrugă şi-o croi în cap, apoi fugi, sfîrîindu-i călcîiele, pînă la stadionul „Dinamo”.

Deşi salvarea nu întîrzie decît trei ore, n-au mai reuşit să-i facă nimic pentru că păstruga îi perforase cutia craniană, îi intrase prin sternul stîng în plămîn şi-i ieşise pe urechea stîngă, aşa că au dus-o iute la crematoriul „Reîncarnarea” unde, cum bine vă puteţi închipui, i-au dat foc. Venise atunci – deşi era vreme ploioasă şi se juca match între Pandurii „Jilava” şi Pădurenii „Gherla” – toată floarea boierimii din capitală să asiste la incinerare, ambasadori, miniştri şi ocnaşi, iar Cristian Vasile, după ce spuse cîteva cuvinte frumoase, încheie cu cîntecul cunoscut. După aia a fost dus la secţia 14 de poliţie şi bătut cu prosopul ud pînă a recunoscut că nu el o omorîse pe Zarzara.

Urna i-au dat-o să se spele pe cap cu ea, şi Cristian a luat-o cu evlavie şi a aşezat-o pe-o carpetă cu răpirea din Serai, chiar lîngă enormul peşte de sticlă care trona pe biroul lui, sub tabloul cu pepeni,  şi-n fiecare seară îi cînta cîte un cîntec nou, pînă se plictisi.

Aşa spune o versiune, însă cea adevărată era alta. Ăia de la crematoriu nu i-au dat  urna cu cenuşă pentru că, după cum spune o cîrnăţăreasă de la Hala Traian, el nici n-ar fi fost la înmormîntare – deşi, după pozele apărute în ziarul „Oglinda” era clar că fusese. Însă tot ea, după cum auzise de la tanti Florica de la Bobocica, spune că noapte, cineva pe furiş, s-a furişat şi-a furat urna de la crematoriu.

Era clar că fusese Cristian Vasile ăla. Şi cică s-a dus acasă cu ea, a aşezat-o pe pardoseală, s-a pus pe ciuci şi-a început să-nfulece din ea cu grabă; şi-i veni să verse, dar nu se lăsă. Tuşea şi mînca, mînca şi tuşea, astfel că în cîteva ore, cu mari opinteli, putu s-o mănînce pe toată – slavă Domnului că nu fusese mai multă! Apoi, deşi tare-l înghiontea o sensibilitate pronunţată la stomac, dădu fuga la spiţer de unde cumpără ulei de ricin.

Ajuns acasă. Orele 22. Cristian Vasile sorbi în grabă uleiul.

Ora 22:33. Cristian Vasile încă se simte bine.

22:35 – Încep primele semne. Îi e foame.

22:40 – Cristian Vasile mănîncă din nou.

23:00 – Cristian Vasile adoarme citind „Critica raţiunii pure”. Ei, fiecare reacţionează diferit la uleiul de ricin.

………………………………………………………………………………………………………………

Unchiul meu dinspre tată, care nu ştiu ce zicea că e, după ce a citit cele de mai sus, m-a bătut părinteşte pe creştet şi peste două zile eram internat la „Mărcuţa”, cu pază şi-n cămaşă de forţă. Acolo şi astăzi mă iau de lume pe coridoare şi susţin, sus şi tare, că asta e povestea reală a lui Cristian Vasile, a lui Zavaidoc şi Zarzara, şi, uneori, noaptea, mai aud cîte-o voce, fredonînd ca pentru mine:

„Pă supt deal, pă supt pădure…”