Mari scrieri fantastice (Partea a II-a) Castelul din Otranto – Călugărul – Melmoth rătăcitorul

REŢETE ŞI IMAGINI ÎN NARAŢIUNEA DE GROAZĂ

(Castelul, Faust şi Ahasveruş)

Castel bîntuit într-un film din 1924 al lui Murnau

Iubitorii împătimiţi de film vor fi observat că fiecare gen beneficiază de o anumită recuzită care, oricum ai răsuci-o, nu poate să lipsească, aşa cum nici reţeta nu se lasă aşteptată.

În filmul de groază mai vechi, se folosea imaginea castelului bîntuit, din care nu puteau lipsi treptele uşor avariate de timp, holurile largi şi slab luminate, scările în spirală, coridoarele secrete care duc, prin subteran, către cimitir; nu putea lipsi, de bunăseamă, cripta familiei.

Pînă să ajungă film,  această imagine devenise într-un anumit tip de literatură, obsedantul tablou al fricii, căpătînd, împotriva convingerilor autorilor, un soi monotonie care a dus aproape la înlocuirea totală a simbolului.

Rareori, în filmele mai noi, se va mai găsi castelul bîntuit, acesta fiind transformat în casa clasică a oricui (mai cu seamă a americanului…). Aşadar, castelul a devenit, întrucîtva, desuet şi asta nu pentru că n-ar mai putea fi folosit, ci pentru că nu mai stîrneşte teama – ţinta pe care o urmăreşte defapt regizorul de horror. (Tot aşa şi vampirul şi-a trăit ultima existenţă clasică în Interviu cu un vampir – de-atunci încoace imaginea acestuia fiind bagatelizată, adusă la o formă care nu mai dă fiori, ci rupe raportul dintre fantastic şi real. Exemplul lui Callois este grăitor: într-o lume fantastică, orice întîmplare fantastică nu mai poate trezi teama, pentru că în acel cadru, faptul e cît se poate de normal.)

Van Dyck – Horace Walpole

Astăzi, castelele care nu sînt private, sînt muzee. Nu mai stîrnesc decît rrareori sentimente de confuzie, teamă, frică de spaţii închise; nu mai sînt, deci, o realitate trăită…ca acum două-trei secole.

De aceea, casa obişnuită, a omului comun, care la o adică, poate fi chiar spectatorul, devine scena fantasticului, mai mult sau mai puţin bine conturat. Fantoma acţionează şi ea cu totul altfel, nu mai apare, pur şi simplu, simbolic, ca solie, aşa cum obişnuia odinioară…

Cum a apărut castelul ca recuzită a filmului de groază?

Întîi trebuie să-l numim pe primul maestru, cel care-şi construise, de asemenea, un astfel de castel, Horace Walpole; a fost cel care, pentru europeni, a deschis gustul pentru naraţiunea zisă gotică. Gotică pentru că, iniţial, nu era clasică…aşa ca în arhitectură. Linia clasică odată abandonată, dă cu totul o altă impresie privitorului. Să ne gîndim puţin la Catedrala Doamnei Noastre din Paris…Astfel s-a întîmplat şi în literatură.

Castelul lui Walpole – Strawberry Hill

Walpole a scris un soi de nuvelă (însă termenii încă nu şi-au găsit proprietatea, pentru că la fel de bine, naraţiunea putea fi numită: roman, romanţ, nuvelă sau, pur şi simplu, povestire), Castelul din Otranto, piatră de hotar a două genuri: a romanului gotic şi a celui istoric de tipul celor scrise de Walter Scott.

Nedorind să răpesc bucuria cititorului, n-am să dau rezumate, ci numai cîteva constatări.

În vremea cînd apăruse, la finele veacului ai xviij-lea, romanul a fost ceea ce s-ar numi astăzi un best-seller. A circulat intens şi a dat roade de timpuriu. Clara Reeve – deşi s-a detaşat de fantastic – i-a folosit procedeele în Bătrînul baron englez, ca şi Anne Redcliffe (în Misterele din Udolpho), care a creat un al doilea moment important în istoria romanului gotic.

Din păcate, pentru cel de astăzi, procedeul e „afumat”, într-un castel vechi e firesc să apară strigoi, aşa că…ce ne-am mai putea închipui despre asta?

Sau, la polul opus, întregul schelet poate fi o farsă…Oare în cîte naraţiuni (pe hîrtie sau pe peliculă) nu apare, la finele lor, dezlegarea de fantastic: totul a fost numai o ticluire ingenioasă, produsă de cadru (castelul care, singur, dădea fiori), de superstiţie (credinţa în existenţa spectrelor) şi multă imaginaţie, care a dat naştere unor aparate care să acţioneze asupra obiectelor, cu pîrghii şi sfori… Nu va fi dezamăgit oare cel care, pînă atunci, se speriase cu adevărat?

Cînd nu e o farsă, se mai întîmplă ca fantasticul să se fi produs în vis sau într-o stare de nebunie. Şi asta dezamăgeşte, dar mai puţin – cred eu, spre deosebire de Callois.

Procedeul, într-un secol (al xjx-lea) într-atît se uzase, încît un Oscar Wilde s-a văzut nevoit să-l ia în rîs, şi-acesta este motivul care l-a făcut să scrie celebra nuvelă Stafia din Casa familiei Canterville. Nuvela, pentru cunoscător, e o parodie – de aceea mult m-am mirat că a fost inclusă într-o recentă antologie horror, din care, de altminteri, lipsea Carmilla lui Sheridan Le Fanu![1]

*

            Povestirile şi romanele fantastice sînt clasificabile, însă nu doresc sentinţe reci ci ghiduri pentru cititori.

 

FAUST – Pactul cu diavolul

 

Delacroix – Mephistophel(1839)

Cea mai reprezentativă schemă este aceea a pactului cu diavolul,  ilustrată admirabil, încă din Renaştere cu povestea lui Faust, acel amestec de alhimist, vraci, vrăjitor, om însetat de ştiinţă care nu-şi poate admite mărginirea umană. Astăzi e unanim acceptat că singura capodoperă care tratează mitul faustic este poemul tragic al lui Goethe. Se scapă din vedere faptul că Goethe, fără o tradiţie vie, poate nu ar fi izbutit în întreprinderea sa. A existat o cărţulie populară care trata pactul cu diavolul (deşi originile sînt mult mai vechi), pactul dintre Faust – un alhimist care se pare că a existat- şi Mephisto (cel care nu-l iubeşte pe Faust – Me-phausto-philes).

Cărţulia germană – care-l osîndea pe protagonist – a trecut grabnic în literatura engleză, fiind gustată de cititori.

C. Marlowe va da literaturii engleze primul „Faust” cult. În tragedia contemporanului lui Shakespeare, Faust va fi – din fidelitate faţă de izvor – condamnat la osînda de veci. În tot cazul, un om care a pactizat cu satana, fie şi numai de dragul pseudo-proceselor inchizitoriale, nu putea să sfîrşească altfel. (Acelaşi soi de damnaţiune a fost trăit şi de atît de uitatul Don Juan).

Delacroix – Faust şi Mephistophel

Abia în secolul luminilor, printre manuscriptele lui Lessing s-a descoperit o eboşă a unui Faust salvat, izbăvit – sau aproape salvat – întrucît nu cunoaştem concepţia integrală a autorului despre subiect. Ceea ce a urmat e istorie. Goethe l-a făurit, parţial în tinereţe – Urfaust – şi apoi a fost scris, rescris, gîndit şi regîndit o viaţă întreagă. (Lenau va scrie la rîndu-i un Faust…sinucigaş)

Tema faustică i-a preocupta însă pe mult mai mulţi, creînd la rîndu-le, alţi fauşti, mai buni sau ma răi. Faust a devenit – prin mijlocirea unora – un produs care se vinde bine. Aici se cade să pomenim operele izbutite.

Deşi nu este strict legat de Faust, opusculul lui Luis Velez de Guevara, „Dracul şchiop” (devenit mai tîrziu, prin prelucrare, capodopera lui Lesage!), conţine o seamă de procedee faustice, însăp scopul lucrării a fost unul satiric. Diavolul, în romanul amintit, nu face decît să faciliteze alesului său, contactul cu adevărata societate, creînd astfel un soi de comedie de moravuri.

În genul gotic reţeta apare în două romane de referinţă: „Călugărul” lui M.G. Lewis şi „Melmoth rătăcitorul” al lui C. R. Maturin.

*

            Călugărul lui  Lewis, atins de vanitate din pricina bunei păreri despre sine, este o victimă sigură a diavolului. Acesta îl ispiteşte şi-l coboară de la sfîntul prefigurat la început, în chiar trimisul său pe pămînt. Călugărul Ambrosio, îngăduindu-şi încălcările normelor mănăstireşti de castitate, ajunge să comită crime de o cruzime inimaginabilă, dar care totuşi nu-l lasă rece. El, pînă la final, va crede în propria mîntuire. Pactul apare însă, tot la sfîrşit, cînd împis de împrejurări, îl semnează cu propriul sînge. Nu mai există, deci, scăpare.[2]

Henry William Pickersgill – Matthew Gregory Lewis

În Melmoth, pactul e subînţeles, esenţa romanului provenind mai degrabă dion legena lui Ahasver, evreul rătăcitor; elemente faustice se găsesc, însă, şi aici.

 

AHASVERUŞ – Evreul rătăcitor

 

Gustave Doré – Evreul Rătăcitor

Pentru cel prea grăbit voi da aici o seamă de informaţii despre acest ciudat personaj legendar, Ahasver.

Deşi în literatura biblică, cu acest nume era desemnat Artaxerxes (aşa cum şi la noi, Hecuba devenea Icavia şi Achilles – Anţiluş), , Ahasverul legendar este un evreu care, în clipa calvarului lui Iisus, îi refuză acestuia o clipă de odihnă dinaintea casei sele. Este blestemat de Iisus să rămînă nemuritor, şi veşnic să colinde lumea.

De aici istoria se va fi înfruptat creînd cîteva chipuri, date nouă, ca fiind aievea: Saint-Germain şi Fulcanelli, indivizi care apar şi dispar la cotituri de veac, maeştri masoni, atotcunoscători. Dacă pentru Saint-Germain garantează o sumă de memorialişti printre care şi nedreptăţitul Giacomo Casanova, pentru Fulcanelli garantează misterioasa colaborare dintre el şi editorul „Misterelor Catedralelor”, un tractat îndrăzneţ de „l’art gotique”. Din tradiţia creată în jurul lui Ahasver şi Saint-Germain (Fulcanelli va apărea mult mai tîrziu) se va fi edificat şi scheletul romanului irlandezului Maturin, Melmoth rătăcitorul; roman stufos, greu de urmărit, dar ingenios.

Charles Robert Maturin

În urma pactului cu puterea luciferică, Melmoth porneşte o vînătoare de suflete, încercînd de-a lungul secolelor să corupă cît mai mulţi oameni care să-i urmeze. Nu reuşeşte însă să-şi creeze ucenici, care, mai tîrziu să-i ducă munca mai departe. În cadrul romanului apar cîteva naraţiuni, aproape de sine-stătăroare, care au totuşi acelaşi numitor: Melmoth. În naraţiunea despre Monçada, de pildă, se întrevăd lecturile lui Maturin din Călugăriţa lui Diderot şi din Călugărul lui Lewis. Apare, bineînţeles, şi ospiciul, dar şi Sfîntul Oficiu al Inchiziţiei, prezentat în culorile cele mai sumbre.

(Va urma)

Bibliografie:

LEWIS, M.G. – Călugărul – traducere de Bianca Zamfirescu, prefaţă şi tabel cronologic de Dan Grigorescu.BPT, 1987,  Minerva, Bucureşti.

LEWIS, M.G. – Suspiciunea – în antologia Povestiri stranii, în româneşte de Mihai Rădulescu şi Grigore Năstase, Editura Dacia, Cluj, 1973

MATURIN, Charles Robert – Melmoth rătăcitorul, traducere de Bianca Zamfirescu, Prefaţă şi tabel cronologic de Dan Grigorescu, BPT, 1983, Minerva, Bucureşti.

MATURIN, Charles Robert – Castelul din Leixlip în Antologia nuvelei fantastice, Univers, Bucureşti, 1970 (traducerea povestirii de Veronica Porumbacu)

WALPOLE, Horace – Castelul din Otranto – traducere de Georgeta Pădureleanu, ediţie, introducere, prefaţă, tabele cronologice şi note de Ileana Verzea, BPT, 1982, ed. Minerva, Bucureşti

---

[1] Parodierea a ajuns la paroxism în secolul al XX-lea prin filmele despre Familia Addams.

[2] Pactul mai apare (printre sute de alte rescrieri) şi în romanul foileton: Memoriile Diavolului, tradus la noi, din pricina cenzurii, Castelul din Ronquerolles.

Johann Christian Friedrich Hölderlin

Citeam undeva (cred că într-un studiu al Zoei Dumitrecu-Buşulenga) că apropierile cele mai mari nu sînt între Eminescu şi Lenau, ci între acelaşi poet român şi F. Hölderlin, de la teme şi versuri pînă la biografie.

            Însă, cu adevărat, nu ieşim cu nimic în cîştig de pe urma comparaţiilor de acest fel, nici cît comparatiştii în mitologii, ba încă putem cădea în capcana de a-i aşaza – în urma afirmaţiilor generalizatoare – pe aceeaşi treaptă, mulţumiţi fiind de similitudini, precum şi de comoditatea întreprinderii.

            Defapt, fie că vorbim despre biografie sau operă, acestea trebuie a fi studiate individual. Orice comparaţie venită putînd a fi aplicată abia la finalul studierii operelor complete – în original –  a zişilor poeţi, dar cum acest fapt presupune ani de studiu îndelungat, rămîn la părerea de a-i trata în parte.

            Pentru a se înţelege lesne unde bat, iată ce poate însemna o traducere.

            În limba germană este ştiut că versurile lui Goethe sînt net superioare celor scrise de Hölderlin. În traducere românească lucrurile stau taman invers. Cum editurile, pe vremuri, angajau traducători ca Maria Banuş, M. R. Paraschivescu sau alţii, nu e greu de imaginat ce talmeş-balmeş a ieşit din bietele versuri ale clasicilor. Şi Goethe a beneficiat (înţelegeţi taman invers cuvîntul!) de tălmăcirile Mariei Banuş, într-o cărţulie, chiar prima, din seria Cele mai frumoase poezii. Abia dacă se găsesc cîteva versuri cu adevărat mari acolo. În rest: rime facile, ritmică împiedicată, nimic care să ateste bogăţia originalului.

            Hölderlin a avut parte (înafară de versiunile mai timpurii ale lui I. Pillat) de tălmăcirea lui Şt. Aug. Doinaş (care a colaborat cu I. Negoiţescu şi Virgil Nemoianu). Rezultatul e lesne de înţeles: Goethe a devenit un fel de poet de mîna a treia, iar Hölderlin îşi află, prin formă şi prin sens, primul loc.Ceea ce poate nu e rău, de vreme ce, poate aşa i se va fi făcut dreptate.

*

VIAŢA

Hölderlin – Primul portret

LA LUMINĂ[1]

Viaţa lui Hölderlin este împărţită în două etape – mania biografilor! – ca şi întreaga sa operă, fiind preferată, aproape fără echivoc, doar prima parte.

S-a născut în anul 1770 la 20 martie în Lauffen (Würtemberg).

Hölderlin – Casa in care s-a nascut

Doi ani mai tîrziu, tatăl poetului, Heinrich Friedrich Hölderlin, moare, iar în 1774, Johanna Christiane (mama) se recăsătoreşte cu consilierul Gock, primarul oraşului Nürtingen. Hölderlin va trăi, se pare, cu o imagine ideală a primului tată şi cu una concretă, a celui de-al doilea. Diferenţe mari nu vor fi fost, biografiile lui Hölderlin, neînregistrînd conflicte sau neîndreptăţiri din partea acestuia (oricum nu vor avea mult timp de convieţuit împreună). Între timp se naşte Karl Christoph Friedrich Gock, fratele de mamă al lui Hölderlin. Între cei doi se va lega o prietenie aparent trainică,  întreruptă ciudat (după observaţiile unora se pare că picătura care a umplut paharul a fost faptul că se căsătorise cu femeia pe care o iubea poetul).

Johanna Gock – Mama lui Hölderlin

În 1779, moare şi tatăl vitreg. Hölderlin urmează şcoala primară din Nürtingen. În 1784 este bursier la seminarul teologic din Denkendorf, iar în 1786 la seminarul din Maulbronn.

Trebuie să fie precizat faptul că studiile teologice le-a făcut la insistenţele(de neînduplecat) ale mamei sale, ceea ce nu coincidea cu dorinţele firavului tînăr, care îşi dorea să trăiască din scris.

În aceeaşi perioadă se împrieteneşte cu Immanuel Nast şi se îndrăgosteşte de verişoara acestuia, Louise Nast.

În 1788, Hölderlin este student în teologie la mînăstirea din Tübingen, localitate de care soarta îl va lega pînă la sfîrşitul zilelor. În 1890 primeşte titlul de „magister philosophiae”

Peste doi ani, Hölderlin îşi vede publicate cîteva poezii în Almanahul Muzelor. Tot în 1782, rupe logodna de Louise.

În Hölderlin se deschide şi mai adîncă prăpastia între ceea ce credea şi ceea ce se pregătea să fie. Ideile revoluţiei franceze lasă urme în conştiinţa tînărului, îndepărtîndu-l astfel de cariera teologică.

Hölderlin – pastel de Franz Karl Hiemer, 1792

În 1794, după ce-şi încheiase studiile, pare-se, cu ajutorul lui Schiller, la recomandarea acestuia primeşte postul de preceptor al fiului mai mare al Charlottei von Kalb. Intuind „dezordinea interioară a tînărului profesor”, Charlotte renunţă la serviciile sale.

În 1795 cunoaşte la Jena numele mari ale secolului: Herder, Schiller, Goethe (despre care, în anii tulburi, va prefera să nu vorbească, simulînd uitarea). La sfîrşitul anului, Hölderlin …apare în faţa prietenului său, Magenau, ca un „cadavru viu”.

În 1796, cu ajutorul prietenului său, Isaak von Sinclair, primeşte postul de preceptor în casa lui Jakob Friedrich Gontard. Începe o relaţie pasională cu Susette Borkenstein Gontard – pe-atunci de 26 de ani – soţia lui Isaak. Aceasta va dura, cu întreruperi, probabil pînă la 1800 cînd se înregistrează ultima întîlnire a celor doi.

Susette Gontard, iubita lui Hölderlin

În 1797 lucrează la tragedia „Moartea lui Empedocle”, rămasă neterminată.  După o ceartă cu Isaak, în 1798, Hölderlin părăseşte casa acestuia, sfîşiat de despărţirea de Susette care îi cere „să o uite”. Lucrează la romanul Hyperion, din care scrisese şi în anii din urmă cîteva fragmente.

Din 1799, Hölderlin solicită în repetate rînduri ajutorul lui Schiller, solicitări rămase fără răspuns.

La 1800 Hölderlin este privit de apropiaţi ca o „umbră”, se vorbeşte despre „extrema sa excitabilitate” (Schwab). Primele semne ale viitoarei sale stări?   Se reîntoarce acasă şi ocupă un post de preceptor.

În 1801, după mai multe încercări eşuate – de a-şi publica poeziile din reviste, de a căpăta un loc la o catedră universitară – pleacă la Bordeaux ca preceptor în casa consulului de Hamburg.

În 1802, stă la Bordeaux de la sfîrşitul lunii ianuarie pînă în mai, şi se întoarce pe jos acasă. Acum se bănuieşte că ar fi început primele manifestări ale necruţătoarei sale boli. În iunie, moare Susette Gontard şi Hölderlin are un acces de nebunie în casa unor prieteni din Stuttgart. Scrie cîteva imnuri lungi în metrică liberă şi traduce din Sofocle şi Pindar.

În 1804, Sinclair obţine pentru Hölderlin un post de bibliotecar, susţinînd înpotriva tuturor evidenţelor că poetul „simulează nebunia”.

În 1805 „nebunia devine violentă” iar delirul verbal al lui Hölderlin capătă accente stranii: devine un talmeş-balmeş de germană, de greacă, de latină „cu neputinţă de priceput”(Doctorul Müller).

ÎN ÎNTUNERIC[2]

Casa in care a locuit timp de 36 de ani, in „intuneric”

În 1806, Sinclair îl internează pe Hölderlin în clinica doctorului Autenrieth din Tübingen. Clinica era amenajată destul de modern pentru momentul acela, însă, bineînţeles că utiliza procedee care nu arareori accentuau stările proaste ale pacienţilor. Cum majoritatea psihiatrilor care au studiat cazul lui Hölderlin au ajuns la concluzia că acesta ar fi suferit de schizofrenie, nu e de mirare că măştile de piele (care sufocau pacietul pînă la epuizare) sau primele forme de tratament cu electroşocuri nu puteau da rezultate pozitive.

La puţin timp poetul este instalat în casa tîmplarului (destul de doct pentru starea sa, şi care citise romanul Hyperion) Ernst Friedrich Zimmer, nu departe de clinică. Hölderlin a stat la etajul întîi al unui foişor de pe malul Neckarului. Mai tîrziu îi va purta numele: Hölderlinturm.

În 1808, Hölderlin încă mai scria – pe semne în scurtele momente de luciditate – şi acelea discutabile. Au rămas texte intitulate: Ce este Dumnezeu? Ce este viaţa omului? Într-un cald siniliu.

Abia din 1812 apare prima scrisoare trimisă mamei sale, într-un şir de scrisori aproape stereotipe, pline de preţiozităţi. Se atestă astfel şi probabila răceală dintre fiu şi mamă.

Wilhelm Waiblinger

În 1822 îl vizitează Wilhelm Waiblinger, pe care, în ciuda stării sale, şi-l va apropia. Poate că mai mult a făcut insistenţa lui Wilhelm. Acesta în 1828, după jurnal, şi-a scris amintirile legate de Hölderlin, din care desprindem stările şi modul de viaţă al acestuia:

Hölderlin vorbea singur; cînd primea pe cineva în cameră (căci vizitatori se tot iveau, şi în mod straniu, tot mai puţini cunoscuţi sau prieteni) îl potopea cu vorbe „de neînţeles”, se adresa, fără excepţie, tuturor cu „Maiestatea Voastră”, „Sfinţia voastră”, „Preacinstit părinte” etc.Îi plăcea să i se spună „Domnul Bibliotecar”. Aflăm că, la început, tîmplarul fusese nevoit să-l potolească cu pumnul, ca mai tîrziu să se lase liniştea în relaţia dintre ei.  Ne i se îngăuia să iasă singur decît în curtea interioară, pentru a ocoli necazurile pricinuite de studenţii care-l luau în rîs pe bietul poet. Avea un număr de cărţi din care citea cu voce tare – şi mai cu seamă din romanul său, Hyperion. Nu primea alte obiecte (cărţile le înapoia fără să le citească – pentru că nu erau ale lui, iar blidul din care mînca, invariabil, îl depunea gol la intrarea în cameră.

Cînta la pian şi vocea sa amintea uneori pe aceea a unui bun tenor.  (În tinereţe se pare că stăpînea flautul şi vioara).Acela era momentul propice pentru vizitele admiratorilor sau ale curioşilor.

Între timp i se publică – fără ştierea sau învoirea lui – poeziile. Rămîne nemişcat, mai tîrziu negîndu-i autenticitatea. Spunea că el nu e Hölderlin ci Scardanelli – nume cu care va semna unele poezii din ultima perioadă.

După decesul mamei (1828) – care nu-l vizitase nici măcar o dată – Hölderlin este plasat în tutela lui Israel Gottfried Burk. Acesta îi drămuia averea – considerabilă de altfel – plătind chitanţele tîmplarului Zimmer.

Hölderlin – in anii turburi

În 1838 Zimmer moare, locul acestuia fiind luat – în îngrijirea poetului – de Charlotte Zimmer.

Hölderlin – in anii turburi

Din 1841 C.T. Schwab începe să-şi redacteze notele biografice despre Hölderlin, vrînd să pună şi mai multă lumină asupra notelor aşternute de Wilhelm Waiblinger (care murise în 1830).

Hölderlin 1842 – cu un an inaintea mortii

Dr. Karl Friedrih Essing îl înlocuieşte pe Burk, luîndu-l pe poet în tutelă.

În 1843, pe data de 7 iunie la miezul nopţii, Hölderlin moare în casa Charlottei Zimmer. Aceasta trimite imediat vestea morţii, fratelui mai mic al poetului, Karl Gock: „şi-a dat duhul atît de liniştit şi fără să intre în agonie…”

Mormîntul lui Hölderlin

Karl şi sora lui Hölderlin, Rike, nu participă la înmormîntare.

POEME

CÎNTECUL URSITOAREI

În româneşte de Şt.O.Iosif

Umblaţi, acolo, sus în lumină

Pe dulce plai, voi, fericite genii!

Strălucitoare adieri

V-ating uşor, plutind

Ca degetele-artistei

Pe strune sfinte…

Neştiutori de soartă

Ca pruncul în somn,

Respiră zeii:

Cast ocrotit în mugur născînd

Înfloreşte etern spiritul lor,

Şi ochii lor fericiţi

Privesc în tăcută,

Eternă seninătate.

Şi noi am fost ursiţi

Să nu sflăm nicăirea odihnp:

Dispar şi cad

Sărmanii oameni,

Orbeşte, de la un ceas la altul,

Ca apa zvîrlită din stîncă

În stîncă,

De-a lungul vremii, în necunoscut.

[Prima ediţie: Sămănătorul, nr. 36, 5 septembrie, 1904; text reprodus după Şt. O. Iosif – Opere alese, ediţie îngrijită…de Ion Roman, vol II, EPL, Bucureşti, 1962)

PARCELOR

În româneşte de Ion Pillat

Doar o vară lăsaţi-mi, Puternicelor!

Şi-o toamnă, ca viersul meu să dea rod,

Ca mai voioasă inima, -n dulcele

Joc săturată, să-mi poată muri.

Sufletul ce-n viaţă n-avuse divinul

Său drept, nici în Orkus pace nu ia;

Dar harul curat dacă vreodată-n

Inimă-l port şi versul mi-e sfînt;

Bun găsit atunci, pace-a lumii de umbre!

Sînt mulţumit chiar dacă tu, cîntecul meu,

Nu m-ai călăuzit într-acolo; odată

Trăit-am ca zeii, mai mult nici nu vreau.

PODGORIE ŞI ALBINE

În româneşte de Ion Pillat

Cînd seva din viţă,

Coardele noi, caută umbră,

Şi creşte lin poama sub răcoroasa

Boltă de frunză:

Pentru bărbaţi o putere

Dar cu plăcută mireasmă pentru fecioare…

Şi albine,

Cînd de bine mirositorul

Prier îmbătate, le atinge duhul

Soarelui, îl urmăresc rătăcind

Ele fugăritele, cînd însă

Arde o rază, ele se-ntorc

Cu zumzet presimţind multe…

CA PĂSĂRI…

În româneşte de Ion Pillat

Ca păsări plecînd încet…

Priveşte înainte

Călăuzul şi rece îi adie

La piept întîmplările, cînd

În juru-i domneşte tăcere, sus,

În văzduh, bogate în luciuri: dară, pe jos,

Îi zac bunurile pămîntului, şi cu dînsul

Pentru întîia oară în zbor de-ncercare sînt cele mai tinere.

El însă le domoleşte zborul,

Din aripi lovind.

NORUL DE PURPUR

În româneşte de Ion Pillat

Norul de purpur, adunat acolo

Pe partea sîngă a munţilor Alpi,

Şi pe cea dreaptă sînt Duhurile ferecite.

Şi se aude tunînd.

[Reproduse după ediţia: Ion Pillat – Din poezia germană, Literaria, Cernăuţi [1937(?)]

POEŢILOR

În româneşte de Ion Pillat

Precum în zi de sărbătoare să vadă cîmpul

Ţăranul merge, dis-de-dimineaţă, cînd

Din noaptea caldă fulgere răcoroase căzură

Tot timpul şi în zări încă bubuie tunetul,

În albia sa reintră fluviul,

Şi proaspăt pămîntul e verde,

Şi de îmbucurătoarea ploaie a cerului

Viţa-de-vie picură şi strălucind

În liniştit soare stau copacii dumbrăvii.

La fel rămîn sub prielnice stihii

Cei, cărora nu un singur meşter, ci uimitoarea

Şi pururi de faţă Natură îi creşte lin

Purtînd-ui, puternică şi zeesc de mîndră.

De aceea cînd pare să doarmă în anotimpuri

Pe cer sau sub plante sau în noroade,

Tot aşa se întunescă şi obrazul poeţilor.

S-ar crede că sînt singuri, dar stau mereu presimţind.

Căci presimţind se odihneşte şi ea.

Acum însă crapă de ziuă! Aşteptam zorii şi vedeam cum vin,

Şi ceea ce am văzut, har sfînt să-mi fie cuvîntul.

Căci ea, ea însăşi, ce stă mai veche ca vremile

Şi se află peste Zeii Apusului şi Orientului,

Natura s-a trezit acum cu răsunet de arme,

Şi sus din slăvi pînă jos în genune,

După nestrămutată lege, ca odinioară, din sfînt chaos născută,

Îşi simte proaspăta inspiraţie,

Atotcreatoare, din nou.

Şi precum un foc luceşte în ochii bărbatului,

Cînd şi-a hotărît ţel înalt: la fel

Din semne noi din faptele lumii, acum

Un foc s-a aprins în sufletul poeţilor;

Şi ce se întîmplase înainte, dar abia simţit,

Se vădeşte acuma doar,

Şi ele ce zîmbind ne-au lucrat ogorul,

În chip de argaţi, ni se descoperă,

Pururi vii, puterile zeilor.

Le cauţi? Duhul lor adie în cîntec,

Din soare şi din pămîntul cald

Trezit, şi din furtunile văzduhului şi din alte furtuni

Care dospite demult în măruntaiele timpului

Ne sînt şi mai pline de înţelesuri şi mai clar simţite

Între cer şi pămînt şi între popoare.

Sînt gînduri din gîndul universal

Poposind tăcute în sufletul poetului.

Ca iute atins sufletul, cu infinitul

Legat de mult timp, de amintiri

Să se cutremure şi, de trăznet sfînt aprins,

Rod în iubire născut, făptură a zeilor şi a oamenilor,

Cîntecul să se împlinească, mărturie a amîndurora.

Astfel, precum spun poeţii, deoarece întrupat

Ea dorise să vadă zeul, căzu fulgerul său pe casa Semelei,

Şi cea dumnezeesc cuprinsă născu,

Fruct al furtunii, pe sfîntul Bacchus.

Şi iată de ce beau acuma foc ceresc

Fără primejdie fiii pămîntului.

Dar nouă ni se cade, sub furtunile Zeului,

Noi poeţii! Să rămînem cu cap descoperit,

Trăznetul Tatălui, el însuşi, chiar cu dreapta noastră

Să-l prindem şi în cîntec învăluit

Poporului să întindem cerescul dar,

Căci de sîntem doar curaţi la suflet

Ca pruncii, de ne sînt fără păcat mîinile,

Trăznetul Tatălui, cel preacurat, nu se scapă

Şi zguduită în adînc, suferinţa unui zeu

Pătimind-o cu dînsul, inima eternă rămîne veşnic tare.

[text reprodus (cu minime corecturi) după: Revista Fundaţiilor Regale, Anul X, 1 Noemvrie, 1943, nr. 11 – Ion Pillat – Hölderlin: Trei imnuri tîrzii]

BIBLIOGRAFIE

Johann Christian Friedrich Hölderlin – Hyperion, Moartea lui Empedocle, Imnuri şi ode, traducere de Şt. Aug. Doinaş, Virgil Nemoianu [şi I. Negoiţescu], Tabel cronologic şi indice de Şt. Aug. Doinaş, 2 volume, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti.

Peter Härtling – Hölderlin, un roman, traducere de Ondine-Cristina Dascăliţa, Bucureşti, 1985, Editura Univers.

Alain I Préaux –  Prose de l’autre vie, Le Cri édition, 1996.[ trad. rom.Irina Airinei, ed. Compania, 2002].

---

[1] Cea mai mare parte a acestei biografii este rezumată, uneori preluînd chiar fragmente, după Tabelul cronologic întocmit de Şt. Aug. Doinaş pentru ediţia sa din operele lui Hölderlin.

[2] În cea mai mare parte după volumul Alain Préaux – Prose de l’autre vie, Le Cri édition, 1996.

Moartea lui Constantin Brîncoveanul în literatură (I)

 

Înainte de toate, ca o curiozitate, iată cum a fost prezentată publicului francez ştirea prinderii şi decapitării domnitorului valah:

Moartea lui Constantin Brîncoveanul în presa franceză

Iulie 1714

Pag. 42

Sînt cîteva luni de cînd, din ordinul Porţii Otomane, a fost ridicat din Palatul său, Voevodul Valahiei dimpreună cu trei fii ai săi,  şi au fost conduşi ca prizonieri la Constantinopole. Contele Cantacuziono, Marele General al Valahiei a fost aşezat pe tron în locul Prinţipelui dizgraţiat.

Avizul venit de la Graniţă adevereşte că nu i se cunosc alte crime, fără numai aceea că a adunat mari bogăţii în timpul celor 25 de ani de domnie. Această crimă la turci este deopotrivă cu aceea de lez-majestate. […]

August, 1714

Pgg. 110-111

Titlu: Voevodul Valahiei închis la Şapte Turnuri [Edicule] cu fiii săi

Am vorbit deja despre înlăturarea Voevodului Valahiei şi despre motivele [care i-au adus] oprobriul [Porţii Otomane].

Cărţile de la Constantinopole din 10 mai adeveresc această ştire, în speţă că Principele şi fiii săi au fost întemniţaţi la Castelul celor Şapte Turnuri; că au fost închişi în aşa fel încît să nu vadă, să nu auză şi nici să grăiască prin scrisori, nici între ei, nici cu alt ipochimen de-afară sau dinlăuntrul temniţei.

Aceleaşi epistole mai spun (…) că Principele şi fiii săi au suferit grozave pedepse pentru a descoperi [unde se află] Averile ce se crede că le-au ascuns, căci nu s-au găsit toţi banii denunţaţi la Poartă de duşmanii sau pizmaşii acestei nefericite familii.

Sectemvrie, 1714

Pgg. 184 – 185

Titlu: Voevodul Valahiei este supus interogatoriului şi motivele [pentru care a fost interogat]

Din ordinul Marelui Vizir, un capigi-paşa,  l-au supus pe Principele Constantin Voevod adică Domn al Valahiei, ţinut prizonier în Castelul Şapte Turnuri, la Interogatoriu pentru a-l obliga să spună unde au ascuns Averile sale. Caznele dureroase l-au făcut la urmă a mărturisi că Principesa, Soţia sa şi Principele Ştefan, cel de-al doilea fiu al său, au avut fiecare 12.000 de ducaţi de aur şi cîteva podoabe de preţ cusute şi căptuşite în două (…) perine. Astă cruzime trebuie să-i facă să plîngă pe marii ofiţeri ai Porţii Otomane şi chiar pe Marele Vizir. […]

Noemvrie, 1714

Pgg. 351 – 352

Titlu: Cruda moarte ce au suferit Principele Valahiei şi familia sa.

La 26 August 1714 stil vechi [15 august, stil nou nn.], Constantin Basarab Brîncovanul, Principe adică Voevod al Valahiei a fost strangulat şi decapitat dimpreună cu patru fii şi doi gineri ai săi, trupurile lor fiind aruncate în Marea zisă Bosfor; Execuţia s-a întîmplat în faţa palatului ,altcum zis ,Saraiului Sultanului, de unde, cu siguranţă, Înălţimea Sa, a privit pe fereastră acest spectacol. Cu privire la văduva şi la fiicele acestui Principe, precum şi restul acestei nefericite familii, acestea au fost întrebate pentru a afla din gura lor ascunzătorile unde Principele a adăpostit presupusele Averi ale sale, şi [mai pe urmă] au fost date ca sclave lui Bostangi Paşa, pentru tot restul zilelor lor [….]

(Din Cheia cabinetului principilor Europei, sau Colecţie istorică şi politică asupra problemelor vremii; conţine de asemenea noutăţi din literatură şi alte remarci interesante, August [- Noemvrie] 1714, tipărită la Iacov Dreptgrăitorul, la Şcoala-ntru Adevăr, MDCCXIV)

Traducere de Alexandru Turcu

Studiu despre Cronica rimată a lui Constantin Brîncoveanul

de Nicolae Cartojan

[Vezi o altă variantă, completă, a Cronicii rimate, n. A.T.]

Tragedia decapitării lui Brîncoveanu, a ginerilor şi copiilor săi pe ţărmul Bosforului a înfiorat întreaga creştinătate. Vestea a străbătut ca fulgerul în Occident şi a fost notată cu groază de ziarele contimporane. Îndeosebi marile ziare franceze ale timpului. Le Journal historique sur les matières du temps din Verdun, Gazette de France, Mercure Galant,aduceau la cunoştinţă cititorilor grozăvia executării lui Brîncoveanu, sub ochii sultanului.

Chiar cei care urmăriseră răsturnarea lui au rămas consternaţi. Pînă şi în lumea turcească din Constantinopol s-au ridicat voci care să murmure împotriva cruzimii. „Les Turcs même ont trouvé beaucoup de barbarie et de férocité dans cette action”, înştiinţa, în 1715, pe Ludovic al XIV-lea, ambasadorul francez la Constantinopol, Des Alleurs. Cu atît mai mult vestea aceasta a zguduit conştiinţele româneşti.

Învinuirile aproape făţişe care se aduceau stolnicului Constantin Cantacuzino şi fiului său Ştefan, învinuiri care şi-au găsit expresia în cronicile timpului şi ajunseseră pînă la urechea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, erau un ecou al indignării populare, neştiutoare a mrejelor de intrigi de peste hotare. In aceste împrejurări, un cărturar mărunt din mulţimea anonimă a alcătuit o cronică în versuri asupra tragediei lui Brîncoveanu şi a copiilor săi. Eveni­mentul este încadrat în tema biblică, atît de cultivată în predica şi lirica medievală —fortuna, labilis — temă pe care o speculase, în literatura noastră, mai înainte Miron Costin şi D. Cantemir:

O pricină minunată

Ce au fost în lumea toată

Di-nceput şi din vecie

Precum şi la carte scrie.

……………………………….

Că e lumea înşelătoare

Şi foarte amăgitoare

De-i face şi-i amăgeşte

Şi pre toţi îi prilăsteşte;

Pre domni şi pre împăraţi

Şi pre cei ce sunt mai tari,

De-i vroeste în avuţie

Şi să ţin în sumeţie,

Ca şi cînd n-ar avea moarte…

Precum iată c-au privit

La Constantin-vodă ce-au domnit.

Autorul ne introduce apoi la curtea lui Brîncoveanu, unde lumea se pregătea de sărbătorile Paştelui, cînd soseşte de la Poartă un imbrohor. Acesta convoacă toţi boierii la curte, ca să împlinească porunca imperială şi să citească firmanul de mazilire:

Cînd firmanul îşi citea,

Toţi boierii că plîngea.

Domnul, doamna rămîn consternaţi. Copiii, care se bucurau de adierile primăverii:

— Oh! prea dulce primăvară,

Cum ne scot turcii din ţară

Şi ne duc la grea urgie,

La pedeapsă şi urgie!

Turcul dă poruncă să se strîngă a doua zi, din nou, boierii ca să purceadă la alegerea altui domn. Este ales Ştefan Cantacuzino. Autorul anonim cunoaşte şi el episodul — pe care-l povesteşte mişcat Del Chiaro — al întrevederii lui Ştefan Cantacuzino cu Brîncoveanu. Ştefan Cantacuzino se duce să-l vadă pe Brîncoveanu şi, jenat parcă de mustrarea conştiinţei, abia îngăimează:

— Ne rugăm să ne ertaţi

Că nu suntem vinovaţi.

Mulţumim de boierie

Şi de altă avuţie.

La care Brîncoveanu răspunde scurt:

— Să fiţi de mine ertaţi,

De Dumnezeu judecaţi!

Că eu văd că sînt robit

Şi despre voi sînt vîndut.

Apoi, cuprins de indignare şi de durere adîncă, văzînd că cel ce l-a trădat este însuşi nepotul său:

— Dacă ţi-a fost de domnie,

De ce nu mi-ai spus tu mie?

Ca să ţi-o fi dăruit,

Cu pace să fi domnit.

De Domnul nu te-ai temut ?

Tiranului m-ai vîndut!

Să ştii, nu va zăbovi,

Dumnezeu îţi va plăti!

Turcul porunceşte să se strîngă la curte tot oraşul. Lumea se revarsă pe uliţele capitalei. Brîncoveanu şi ai săi sînt urcaţi în caretă şi porniţi pe drumul pieirii, în lacrimile poporului care-l petrece cu urarea: „Domnul să te izbăvească” :

Cu pace să te păzească!

Să scapi de-această urgie,

Să fii iarăşi în domnie.

Că bine ne-ai domnii

Şi cu pace ne-ai hrănit…

Ajunşi la Giurgiu, nenorociţii creştini sînt lăsaţi cîteva zile pînă petrec Paştile. Apoi sînt trecuţi peste Dunăre şi duşi la Ţarigrad, unde domnul, ginerii şi copiii sînt închişi şi ţinuţi in temniţă toată vara.

Apoi sînt aduşi prin grădina împărătească la locul de execuţie. Brîncoveanu aruncă cuvinte grele pentru „păgînul şi spurcatul” sultan care-i taie fără dreptate:

Cu ce-ţi suntem vinovaţi

De pierim nejudecaţi,

Măcar să-ţi fim vinovaţi,

Dar copiii ce-au stricat ?

Ajunşi la locul de execuţie, se aşterne covorul. Momentul este dramatic. Copiii, înfioraţi, se lipesc de sînul tatălui, plîngînd:

Ce să facem

Că vom să ne pristăvim

Şi de lume ne lipsim.

Şi iar în taină grăia

Tătîne-său şi zicea:

— Lasă-ne să ne turcim

Ca zilele să lungim.

Şi acum intervine acel gest de mare demnitate creştină, trăsătura proemi­nentă a personalităţii marelui domn:

Vodă dulce-i săruta

Şi din gură aşa striga:

— Nu vă, fiilor, spăriaţi,

Ci pe Dumnezeu rugaţi

Şi strigaţi toţi cu tărie

Şi cu glas de bucurie:

Puţină durere-om lua

Şi în rai că vom intra.

(autorul are predilecţie pentru verbul a striga)

În sfîrşit, se apropie gealatul, care retează pe rînd capetele copiilor şi al tatălui, aruncînd apoi trupurile în mare. Doamna, care priveşte scena, înne­buneşte de groază, în încheiere, autorul revine la tema psalmistului cu care începuse cronica, ceea ce ne îndeamnă să bănuim că autorul trebuie să fi fost un cleric sau un dascăl de biserică.

După cum se vede, cronica nu are o valoare literară deosebită. Fiorul tragediei nu a găsit în sufletul cărturarului anonim flacăra căldurii emotive şi mijloacele de expresie adecvate, care să transfigureze materia istorică în materie de artă. Dar în zbuciumul care a cuprins sufletele româneşti ale vremii, această umilă cronică rimată, care dădea glas indignării poporului, a avut un adînc răsunet, căci pe de o parte ea a fost aşezată pe melodie, iar pe de alta a intrat în domeniul colindelor populare.

Sub această nouă formă, Cîntecul lui Contantin-vodă cel Bătrîn a stră­bătut repede în straturile populare şi a fost introdus de copii în ciclul colindelor cu steaua, la sărbătorile Crăciunului. Cu timpul însă, fiindcă textul cîntecului era prea lung, copiii 1-au scurtat, mărginindu-se la partea introductivă, la tema biblică: „O pricină minunată, ce au fost în lumea toată”. În această nouă formă prescurtată, cîntecul trăieşte şi azi ca colindă, cîntîndu-se în toate ţinuturile româneşti, de la Maramureş pînă în Dobrogea, din părţile Mureşului pînă în Basarabia. Forma cea mai veche a melodiei a notat-o Anton Pann în colecţia lui de Cîntece de stea în notaţie bisericească veche, care, transupă în note moderne de sf.-sa preot I.D.Petrescu, este următoarea:

 

 Pe de altă parte, forma primitivă, completă, a cîntecului lui Constantin-vodă s-a răspîndit repede, prin copii manuscrise, în tot largul pămîntului românesc: în Moldova, în Basarabia, în Transilvania. Pe la 1818, el era o tocmai la graniţa de vest a Ardealului, prin părţile Beiuşului, la Diosig, de preotul Pavel Popovici, care ne-a lăsat în acelaşi caiet şi o variantă a acestui cîntec, prelucrată mai adînc sub inspiraţia sentimentului naţional. Brîncoveanu este prezentat în acest cîntec ca un domn care a urmărit independenţa ţării:

Că el Ţara Românească

Vre singur să o domnească,

Plîngi neam românesc,

Cu nemţii să se unească

Ca pe turci să izgonească,

Plîngi neam românesc…

şi în final, după ce povesteşte scurt asasinarea lui Brîncoveanu şi a copiilor săi:

Plîngeţi acum românilor

Că aţi rămas în jugul turcilor

Şi n-o mai fi vodă Constantin

Ca să vă scoată din robia turcească,

Plîngi neam românesc…

Astfel cronica rimată a morţii lui Brîncoveanu, care este a doua cronică rimată în literatura noastră — întîia a fost traducerea lui Greceanu – şi cea dintîi plăsmuită de un român, deşi nu are calităţi literare deosebite, a ajuns totuşi o creaţie populară şi a devenit ca un simbol al rezistenţei sufletului românesc împotriva furtunilor care au abătut pe cei mai aleşi reprezentanţi ai săi. Din ca a crescut apoi frumoasa baladă populară a lui Alecsandri, Const[antin] Brîncoveanu, reprodusă, pe vremuri, în toate manualele de clasele primare.

N.Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol III, 1945

BALADE POPULARE

 

Deşi este cunoscut faptul că Alecsandri, publicîndu-şi poeziile populare, a intervenit neîngăduit de mult în structura lor, aceasta nu a contribuit la uitarea colecţiei, ci, din contra, la folosirea excesivă a ei, mai ales – în trecut – în cărţile de citire de la şcoală.

La vremea respectivă – anii 50- 60 ai veacului al XIX-lea – colecţia a fost binevenită în forma dată de poet, chiar dacă a adăugat poeziilor prelucrate şi altele create chiar de el – cum e Hora Unirii sau…Dragoş, sau Cîntecul lui Mihai Viteazul, sau Erculean – acel Iovan Iorgovan latinizat. De ce? Pentru că pe atunci  trebuia să demonstrăm politichiei de sus că sîntem de-un neam, că ne scoborîm prin „oablă-ncrîngătură” din Traian,. Şi unde mai pui că sus-zisa colecţiune a fost tradusă repejor în limba franceză. Pasă cine-o vrea, să dea-n franţozeşte colecţia lui Dem Teodorescu, de va putea! Şi tot e mai luminată decît cele ce au urmat.

Colecţiile folklorice de după, tributare ideilor lingviştilor în special, Densusianu, Candrea – şi mai tîrziu prin şcoala lui D. Gusti – conţin texte reproduse în rostirea ţăranului (de cele mai multe ori cu un număr atît de mare de semne şi de diacritice, încît un mirean n-ar pricepe mare lucru de-acolo!). Pe de altă parte, colecţiile ce au urmat nu se îngrijeau de „poetica” textelor –nu mai contau numai pe basm, descîntec, doină sau baladă, ci pe orice cuvînt care ieşea din gura omului de rînd, pentru a conserva, prin aceasta limbajul arhaic sau regional. Acest fapt a dus la edificarea marelui dicţionar Tezaur (început de Sextil Puşcariu şi terminat cu vreo 2 ani în urmă).

Despre Cîntecul lui Mihai Viteazul, dă însuşi Alecsandri mărturie, într-o scrisoare trimisă lui I. Ghica (publicată în 1901 de Ovid Densusianu, în Noua revistă Română): „ Îndată ce voi sosi la Moldova, voi căuta balada lui Mihai Viteazul şi ţi-oi trimite-o întreagă sau în parte, precum mi-a pica la îndemînă. De nu cumva voi descoperi-o, îţi voi fabrica eu una, care te-a minuna şi tu îi trece-o de baladă populară”.

Nu altfel trebuie privită balada lui Constantin Brâncovanu. Alecsandri, de bunăseamă, a transpus în graiul său, pe scurt (dar mai poetic) conţinutul cronicii rimate pomenite mai sus de N. Cartojan.

Versiunea Alecsandri, cea mai suplă şi mai de înţeles dintre toate variantele existente, a circulat mai apoi prin cărţile de citire din şcoli, ajungînd să devină…într-adevăr populară.

O a doua variantă contrafăcută aparţine lui Atanasie M. Marienescu – folkloristul şi latinistul ardelean, culegător de colinde şi de balade, autor de articole în paginile revistei Familia, şi autor al nu mai puţin importantei lucrări: Cultul păgîn şi creştin I (Sărbătorile şi datinile romane vechi). Colecţia de balade (culese şi completate după o metodă folosită în epocă: se culegeau cel puţin 10 variante şi-apoi se completau pe caiet cu pătrăţele unele după altele) a fost criticată – surpriză! – tocmai de Vasile Alecsandri.

În sfîrşit, a treia variantă, a lui N. Păsculescu trece ca fiind mai aproape de realitatea folklorică (după opinia lui Amzulescu, autorul unei cunoscute antologii de balade populare), deşi, prin însuşi subiectul atacat, pare a nu fi totuşi autentică nici aceasta. În tot cazul, las la aprecierea cititorilor.

În spaţiul folkloric a mai circulat şi o dramatizare (după metoda Vicleimului), de care  ne vom ocupa altă dată.