PALEOASTRONAUTICELE: Povestea tăietorului de bambus

Fără a fi un sceptic cu orice preţ al fenomenului OZN, nu am putut să plec urechea la teoriile cele mai fanteziste, puse sau repuse în circulaţie chiar de notorii cercetători ai miturilor. Nu am putut să văd, în aşa-zisele lor dovezi, ceea ce vedeau ei. Bunăoară, n-am să cred niciodată că în icoanele din biserici Iisus este reprezentat într-o capsulă spaţială, la Înălţare…

Însă întrebări îmi voi pune mereu în legătură cu cîteva aspecte despre care ne vorbesc anticii:

Despre eroii civilizatori: O-uanna, omul-amfibie al babilonilor care, ieşit din spuma mării, dăruieşte oamenilor cunoaşterea (ştiinţa); Semyaza – demonul din Cartea lui Enoch ce, în urma răscoalei celeste, coborît pe pămînt cu o cohortă de „îngeri căzuţi”, „civilizează” omenirea; Prometheus, cel care dă oamenilor focul etc.

Pe de altă parte, ciclul urcărilor la cer: Enoch, Elia (Ilie…care, la greci,sună: Helios![1]), Iezeq-El, Iisus, Romulus, Quetzalcoatl.

Descrierea unor aparate de zbor: în Mahabharata, celebrele pushpaka-vimana, care de război care plutesc în aer, apariţia din visul profetic al lui Iezeq-El etc.

Totuşi, prin sumedenia de descrieri vechi, s-a strecurat şi următorul fragment, pe care nu l-am văzut a fi discutat şi la noi. Face parte din cea mai veche povestire japoneză ajunsă pînă la noi, Povestea lui Taketori , cunoscută şi ca Povestea tăietorului de bambus (secolele IX-X)

Taketori, un tăietor de bambus, găseşte o fetiţă pe care o creşte pînă ajunge la vîrsta măritişului. Ea refuză să-şi lege destinul de cineva. La un moment dat o năpădeşte o tristeţe inexplicabilă, ori de cîte ori priveşte luna. Într-un final îşi explică nefericirea:

Aflaţi că eu nu sînt din această lume pămîntească. Eu m-am născut în lună, în cetatea ei de scaun, însă am fost izgonită din ceruri pe pămînt ca să-mi răscumpăr un păcat pe care l-am săvîrşit într-una din existenţele mele anterioare. A venit vremea să mă întorc. În cea de-a cincisprezecea noapte a acestei luni, pe vreme de lună plină, vor veni să mă ia cei asemenea mie, trimişii cerului. […] Acolo, în cetatea lunii, se fală părinţii mei. Pentru ei despărţirea de mine a durat doar o clipă, dar aici pe pămînt s-au scurs ani în şir.

Apoi este descrisă apariţia „trimişilor cerului”:

Ascensiunea lui Kague-hime (sursa: wikipedia)

Între timp, trecuse prima jumătate a nopţii, se apropia ora şoarecelui. Dintr-o dată, casa bătrînului Taketori fu învăluită de o lumină de zece ori mai puternică decît lumina lunii pline. Se vedea bine ca ziua. Puteai să distingi feţele oamenilor, chiar şi gropiţele din care ies firele de păr.

            Pe neaşteptate, din înălţimile bolţilor cereşti coborîră pe nori nişte fiinţe fosforescente nemaivăzute, care se rînduiră într-un şir ce se îndrepta prin văzduh drept către pămînt.[ Oştenii de pe pămînt încearcă să-i săgeteze dar nu-i pot nimeri]. [Trimişii cerului] veneau însoţiţi de o cvadrigă zburătoare, care aluneca lin prin văzduh, strălucind din acoperămîntul ei de mătase subţire.   

Ceea ce s-a mai întîmplat, vor descoperi cititorii şi singuri.

În ceea ce priveşte textul reprodus, nu am îndoieli că şi traducerea îl direcţionează într-adins către inexplicabilul fenomenului ozn, însă rămîn destule enigme de nedescifrat: Fata din lună, Kaguya-hime – pedepsită a sta pe pămînt pentru un păcat – cum au păţit şi îngerii damnaţi în literatura arameică. Relativitatea timpului – ca în Saga lui Brain sau în Tinereţe fără bătîrneţe, sau în Povestea lui Urashima Taro. Lumina produsă la apariţia trimişilor cerului – care făcea să se observe şi punctele prin care ies firele de păr şi, mai presus de toate, cvadriga care plutea lin prin văzduh.

Nu vă aşteptaţi la o concluzie…pentru că nu o am.

Textul de mai sus a fost reprodus după:

*** – Frumoasa Otikubo [şi Povestea bătrînului Taketori]  traducere de Alexandru Ivănescu, Editura Univers, Bucureşti, 1986 [ediţie alcătuită după volumul: ДВЕ СТАРИННЫЕ ЯПОНСКИЕ ПОВЕСТИ, „Художественная литература”, Москва, 1976)

---

[1] Comparaţi acum reprezentările iconografice: Ilie – urcat la cer într-un car de foc, şi Helios – soarele grecilor, strunindu-şi caii dintr-o cotigă.

CÎTEVA VORBE DESPRE POEZIA PERSIANĂ (II)

Înainte de a merge mai departe, cred că este utilă o scurtă incursiune în ceea ce priveşte erotismul oriental, (O, nu vă bucuraţi că n-am de gînd să descriu miniaturile măscăroase ale niponilor!) înţelegînd prin această expresie ceea ce ţine de dragoste sub toate aspectele – aşa cum se şi cade.

Pentru că linia de demarcare dintre perşi şi arabi, evropenilor pare destul de diluată, mă voi preface aici că aşa şi este, şi le voi amesteca puţin, fără a face excese inutile sau taxabile.

Cine n-a auzit de O mie şi una de nopţi?

Tuturor ni se pare o colecţie de basme deja ştiute (deşi, aici vine frumuseţea! O cunoaştem mai ales pentru două basme care nici nu aparţin originalului, ba mai mult, nici măcar lumii islamice: Lampa fermecată a lui Aladin şi Ali-Baba, scrieri ticluite – pare-se –  de însuşi Galland, primul tălmăcitor al colecţiei, în limba franceză), însă puţini am parcurs-o în întregime, fie şi în versiunea păcătoasă[1] a lui H. Grămescu (retipărită de curînd, în vreo 15-16 volumaşe) sau în versiunea engleză a lui Burton, pildă a lipsei de pudoare[2](uneori, bine-a făcut!).

O mie şi una de nopţi nu e o carte pentru copii (aşa cum o înţelege europeanul plin de tabuuri), cum nici multe din basmele sau snoavele noastre nu sînt. Bunăoară, undeva găsim un om care, ca-n povestea lui Perrault cu caltaboşul[3], voieşte să-i crească acel „laboureur de nature”[4], vorba vine, tot un fel de caltaboş, încît nu se mai poate mişca prin casă, printre lucruri, spre groaza prefăcută(?) a muierii. În altă parte dăm de-un anume Aluniţă care îi stîrneşte bietului Mahmud Deandoaselea reacţii nefireşti[5]… Şi exemplele ar fi mult mai multe, mai multe decît vă puteţi închipui.

În fapt, literatura orientală abundă în astfel de descrieri – chinezii excelînd la acest capitol – prin romanele erotice medievale(pe care  şi cititorul român a avut ocazia să le citească după 1990). Înainte de a ne grăbi să le înfierăm ar trebui să stăm puţin şi să cumpănim dacă am avea dreptate.

Vina e – în mare parte – a noastră. Că nu le-am înţeles. Ne-am grăbit să facem din ceea ce era popular sau literatură serioasă – literatură pentru „delfini”. Nu altfel au stat lucrurile şi cu piesele folklorice ale noastre[6], prin urmare, orice acuză adusă obscenităţilor cuprinse în aceste lucrări, este inutilă şi caraghioasă.

*

Saadi Shirazi

Cînd a fost tipărită la noi lucrarea de bază a lui Saadi – Golestanul (Grădina florilor) – s-a întîmplat la fel. Traducătorul – George Dan, despre care am mai spus – l-a tradus „cu perdea”. Şi e grav, mai ales pentru că l-a înţeles rău.

Saadi face parte din lista tradiţională a sufiţilor, a învăţaţilor în ezoterism. Astfel că fiecare părticică din lucrarea lui – aparent populară, plină de snoave şi pilduitoare – are şi un caracter abscons, la fel cum ar putea spune europeanul despre romanul lui Rabelais, la suprafaţă un carnaval – cu toată cohorta lui de trivialităţi – care se lasă descifrat numai de iniţiat.

A ajunge la „măduvă” – o spune tot Rabelais – înseamnă să „sfărîmi osul” – ceea ce echivalează, în cazul nostru, cu descompunerea, de tip cabalistic, a suprafeţei, adică a textului evident. Or, într-o traducere, de bunăseamă,  nu se poate produce acest fapt, şi e cu atît mai grav cînd traducătorul, luîndu-şi libertăţi neîngăduite faţă de original, nu redă nici măcar intenţia autorului.

De aceea, acel Saadi cunoscut de cititorul român, care-l citează cu voluptate, nu e decît o fărîmă din întreg. Nu se poate lăsa desluşit cu adevărat, şi de aceea, păţind precum Omar Khayyam, sfîrşeşte prin a fi citat fără a fi înţeles.

Saadi în schimb, nu e nici măcar obscen, ci vorbeşte despre năravurile existente în epoca lui, năravuri de care n-a fost, nici el, străin. Pe de altă parte, filosofia de viaţă a orientalului îl poate face de neaprobat în faţa celui din lumea Europei, învăţat cu un alt fel de morală.

 

MINCIUNA CU GÎND BUN

(stilizare George Dan, numele traducătorului textului literal, neindicat)

 

Auzit-am că un şah, odată, l-a mînat la gîdea pe-un ostatic, dînd poruncă să-i reteze capul. Bietul rob, în deznădejde-amară, s-a pornit, în limba lui de-acasă, crîncen pe cel şah să-l ocărască, împroşcîndu-l cu înjurături. Vorbele proverbului străvechi: „Cine-n clipa morţii-şi dă răsufletul, de-orice taină îşi descarcă sufletul”.

Cine din primejdii n-are cum să iasă,

Prinde de mîneru-i spada cea tăioasă.

 

*

 

Dacă omul deznădăjduieşte,

Limba de un cot şi-o alungeşte,

Cum pisica-nvinsă iute sare

Cîinele să-l sfîşie în gheare!

 

Şahul întrebă:

–          „Ce spune robul?”

Bun la suflet, un vizir răspunse:

 

– O, stăpîne, -ostaticul cuvîntă: „Firea celor mînioşi mînia-i, firea celor blînzi mărinimia-i, ci Allah de-a pururi îl iubeşte doar pe cel ce bine-nfăptuieşte”.

Şahului, făcîndu-i-se milă, îl iertă pe rob. Dar alt vizir zise împotriva celuilalt:

– N-au cinstire sfetnicii-unui şah dacă adevărul nu-l rostesc. Ăst ostatic, ce-i aici de faţă, ocărî şi sudui stăpînul.”

Şahul ascultînd aceste vorbe, s-a-ncruntat amarnic şi-a rostit:

–          Mai pe plac mi-a fost minciuna lui, decît adevărul ce mi-l spui, căci minciuna-i binele-l dorea, pe cînd adevăru-ţi fapta rea. Zis-au înţelepţii-odonioară: „Mai de preţ minciuna cu gînd bun, decît adevărul cu gînd rău.”

 

Dacă şahul face orişice-i vei spune

Eşti nelegiuit de nu-i dai sfaturi bune.

 

*

            Cealaltă capodoperă a lui Saadi, Bustanul (Livada) nu a fost tradusă încă integral la noi. Există cîteva crîmpeie într-o antologie, şi fragmente edificatoare în traducerea lui Otto Starck. Citez din Predoslovie ideile în care expune, cumva, caracterul abscons al operei:

 

Cel care află taina interzisă,

La-ntoarcere găseşte poarta-nchisă.

 

L-acest ospăţ, în cupă ţi se toarnă

Licoarea care viaţa o descarnă.

 

Sînt şoimi cu ochi cusuţi dar fără lene,

Iar alţii-au ochi deschişi dar arse pene.

 

Nu află nimeni drumul spre comoară,

Şi de-o găseşte, nu mai iese-afară.

 

Pe-acest tărîm de-ajunge călătorul,

La-ntors, să-i rupă calului piciorul.

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

*** – Privighetorile Persiei, antologie de poezie persană (secolele X – XX), în româneşte de George Dan, prefaţă de Virgil Cândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1971 (BPT)  [Din Bustanul lui Saadi: pp. 269 – 279]

*** – Trei poeţi persani: Omar Khayyam, Saadi, Hafez, traducere din limba persană şi comentarii de Otto Starck, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 [Bustanul lui  Saadi: pp. 50 – 118]

SAADI din Şiraz – Golestan (Grădina florilor), povestiri, traducere, notă biografică şi note de George Dan, cuvînt înainte de Tudor Vianu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964 (BPT)

SHAH, Indries – Calea sufită [antologie], traducere din limba engleză, note şi îngrijire ediţie Stela Tinney, Editura Herald, Bucureşti, 2001 [Mici fragmente din opera lui Saadi: pp. 61 – 72]

---

[1] Urmează versiunea franceză a lui Mardrus, taxabilă şi aceea prin augmentarea sau suprimarea unor pasaje; vocabularul folosit de traducătorul român vrea să se apropie şi de basmele româneşti dar şi de aerul fanarului, creînd un soi de limbă română care n-a existat niciodată, destul de stridentă şi de nelalocul ei. Nu oricine poate să echivaleze adecvat un arhaism cu altul…

[2] R. Burton, observînd trecerea de care se bucurau textele originale, destul de deşănţate, din păcate, sub imperiul comercialului, a îngroşat şi alte tuşe, falsificînd în unele locuri textul, accentuînd limbajul buruienos numai spre a fi pe placul clubului, care, într-un cerc închis, îi tipărea şi distribuia cartea.

[3] Cf. Dorinţe caraghioase.

[4] Aşa-i zice, în rîs, Rabelais în Pantagruel, capu întîiu.

[5] Zic eu aşa, însă la persani şi la arabi era cît se poate de firesc.

[6] Şi-a pus cineva dinafara domeniului, vreo clipă, problema că marii culegători de basme din secolul al XIX-lea îşi publicau, în mare parte,  munca sub auspiciile Academiei, nicidecum în colecţii pentru copii?

CÎTEVA VORBE DESPRE POEZIA PERSIANĂ (I)

De cîte ori nu mi-am acoperit urechile – în chip manifest – spre a nu mai auzi recitările tînguioase din Omar Khayyam! Cîte-un catren micuţ, miculuţ, presărat acolo unde nu trebuie,  poate provoca mult rău ascultătorului. Mai ales glasul tremurînd al vreunei babe filobolînzite, care se face auzit numai pentru că tomnatecei demoazele i-a surîs cine ştie ce idee „romantică” din textul nevinovatului poet! Or, numai „romantism” n-ai de ce căuta aici.

Chiar cînd l-am citit mai întîi, mi s-a părut prea de tot lipsit de calităţile atribuite de prefaţatorii traducerilor. Ca „son” nu era rău, însă ceea ce se desprindea de acolo nu vădea vreo deosebită filosofie. Abia mai tîrziu, descoperind traducerile unor autori dedicaţi literaturii persane, am început să înţeleg cum fusesem înşelat înainte de tălmacii plătiţi la vers.

Şi nu vreau să vorbesc numai despre Omar Khayyam, numai pentru că e cel mai cunoscut şi a părut mai facil cititorilor! Vreau să povestesc şi despre celelalte culmi ale poeziei lor, culmi – mai puţin cunoscute cititorului român, nerăbdător din fire.

*

            Cum se întîmplă şi în poezia arabă, sistemul de rime este anevoios, distihurile rimînd: ab cb db eb fb etc. În catrenele numite „rubaiate” (aiurea şi după ureche!) sistemul este: aaba – ceea ce a scăpat mai vechilor traducători care au echivalat originalul cu catrene clasice: abab. Eminescu, însă, ştia cum rimează persianul defapt, exersîndu-se şi el, la rîndu-i:

Corabia vieţii-mi grea de gînduri

De stînca morţii risipită-n scînduri,

A vremii valuri o lovesc şi sfarmă

Şi se izbesc într-însa rînduri-rînduri.

 

            Persul numea catrenul –  robay, la plural – robayat, de aceea şi folosirea vorbei rubaiate, în limba română,  e cumva improprie. Otto Starck – unul dintre cei mai buni traducători ai noştri – opta pentru pluralul: robaiuri. Aşa le vom numi şi noi mai departe.

Robayul, în care a strălucit acest Omar Khayyam, era creat pe o bază logică solidă, înlănţuirea versurile nefiind întîmplătoare:

Omar Khayyam

 Cum tot ce nu-i – e vînt doar şi poveste,

Şi cum ce e – dispare fără veste,

Închipuie-ţi că tot ce este-n lume – nu-i,

Şi tot ce nu-i în astă lume – este.

 

Iată cum se întîlnesc versurile 1 cu 4 în antiteză, precum şi 2 cu 3.

Cît despre conţinut, robaiurile sînt fie umoristice:

Intră în crîşmă un bătrîn cîrpaci,

Ducea pe umăr cana-n chip dibaci;

I-am zis: – De Dumnezeu nu ţi-e ruşine?

Mi-a spus: Milos e Domnul. Bea şi taci!

Fie cîntă dragostea:

Pe boltă, făr-apus, eternul soare – e iubirea;

Vestind plăceri, acea privighetoare – e iubirea,

Dar nu-i iubirea pasăre mereu jeluitoare:

În cel care nu geme-atunci cînd moare – e iubirea.

 

Fie…vinul:

Mormîntul cînd va fi să mor – făceţi-l

Pierdut! Să fie-oricui pilduitor – făceţi-l!

Amestecaţi cu vin pe urmă lutul,

Capac de pus la un ulcior – făceţi-l![1]

            În ultimele două exemple am mai întîlnit un procedeu, al cuvintelor care se repetă după 3 din cele 4 stihuri. Este un fel de refren – întîlnit şi în ghazel – numit de perşi: radif.

În afară de traducerea lui Otto Starck, nu cunosc o alta care să urmărească procedeele despre care am vorbit.

Traducerea mai veche, în proză, apărută întîi în 1932 şi aparţinîndu-i lui Al. T. Stamatiad, care are ca model o versiune franţuzească, este lipsită de valoare poetică: Naşterea mea n-a adus nici cel mai mic cîştig Universului. Moartea mea nu-i va micşora nici imensitatea, nici splendoarea. Nimeni n-a putut să-mi explice de ce-am venit, de ce voi pleca. (p. 65)

*

            Bietul Ferdousi (citeşte-l, te rog, Fer-do-u-si, nu Ferdusi ca franţuzul!), nici el n-a avut parte de-o soartă mai bună! A  intrat în literatura română printr-o traducere din franceză şi-o repovestire despre vitejiile lui Rostam, unul din eroii naţionali ai Iranului.

Opera lui Ferdousi are un titlu care dă notă despre impozanţa lucrării: Cartea Şahilor (Şah-Nameh). O înşirurire versificată de istorii, legende şi mituri despre şahii din Persida veacurilor celor mai îndepărtate…

La noi l-a împămîntenit mai întîi Coşbuc printr-o prelucrare liberă, după Satira împotriva şahului Mahmud – cu care se deschide şi marea Cronică.

George Dan – tălmăcitorul unor părţi mai întinse din hronic – s-a călăuzit după Le livre des rois, versiunea franceză a iranologului Jules Mohl (în 7 volume, în proză), spicuind de acolo, destul de zgîrcit, fragmente, uneori supărător de disparate. În plus, a dat o tălmăcire versificată – împotriva bunei uzanţe, de a echivala proza cu proza sau versul cu versul. La o cercetare de rutină, am constatat că ediţia franceză nu indică numărul de versuri al originalului, aşadar, stabilirea versurilor şi a rimelor, în versiunea românească, a fost arbitrară.  Deci, prin această traducere nu avem decît o foarte vagă idee despre ce ar putea conţine originalul.

Altfel, traducerea lui George Dan nu pare să aibă alte cusururi. Ca prelucrare este ingenioasă, versificarea abilă şi, ca lectură, agreabilă:

CUM A FOST CREAT SOARELE[2]

 

Bolta-albatră-i zămislită din rubine de văpăi,

Nu din vînt şi nu din apă, nu din colb sau fum din văi.

Cu această măreţie şi cu sferele-i de foc,

Cerul parcă-i o grădină-n Noo-Ruz. Drept în mijloc

Se roteşte uriaşul Astru al întregii firi,

Inima din om vrăjind-o, zilei dîndu-i străluciri.

El îşi saltă dimineaţa, zi de zi, din Răsărit,

Capu-ncins în joc de flăcări: scut de aur înroşit.

El, o lume înveşmîntă-n mantii de lumini, făcînd

Să lucească în privire negrii bulgări de pămînt,

Cînd din Răsărit el urcă şi coboară spre Apus,

Dinspre Răsărit, hoţeşte, Noaptea saltă capul sus!

Niciodat’ c-un pas nainte nu şi-o iau; în Univers

Mai cuminte nimic nu e decît veşnicul lor mers.

O, tu, carele eşti Soare şi răsari de mii de ori,

Cum se face că pe mine nici o rază nu cobori?

 

BIBLIOGRAFIE

*** – Primii poeţi persani (secolele IX – X), antologare, studii introductive, traducere, note şi comentarii de Grete Tartler şi Viorel Bageacu, Editura Univers, Bucureşti, 1983 [Alte robaiuri din primii poeţi persani, utilă pentru cunoaşterea evoluţiei genului]

*** – Privighetorile Persiei, antologie de poezie persană (secolele X – XX), în româneşte de George Dan, prefaţă de Virgil Cândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1971 (BPT)  [Cuprinde 267 de „catrene” ale lui Omar Khayyam: pp. 110 – 196 şi o mică selecţie din Cronica Şahilor a lui Ferdousi: pp. 14 – 52]

*** – Trei poeţi persani: Omar Khayyam, Saadi, Hafez, traducere din limba persană şi comentarii de Otto Starck, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 [Robaiuri de Omar Khayyam: pp. 15 – 47]

FIRDOUSI – Şah-Namè (Cronica-Şahilor), culegere din epopeea persană întocmită şi tălmăcită de George Dan, Cuvînt înainte de Virgil Cândea, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1969

KHAYYAM, Omar –  Catrenele lui ~, traducere, notiţă introductivă, note şi lămuriri de Al. T. Stamatiad, ediţia a III-a, cu patru ilustraţii, Editura Universul S.A., Bucureşti, 1945

SHAH, Indries – Calea sufită [antologie], traducere din limba engleză, note şi îngrijire ediţie Stela Tinney, Editura Herald, Bucureşti, 2001 [cîteva catrene şi distihuri din Omar Khayyam: pp. 34 – 36. Utilă pentru înţelegerea filosofiei poeţilor sufiţi]

---

[1] Toate catrenele din Omar Khayyam, inserate pînă aici,  sînt traduse de Otto Starck (vezi bibliografia)

[2] Fragment din Predoslovie. Titlul fragmentului este dat după ediţia franceză, urmată de traducător.