Despre Dracula – romanul lui Bram Stoker (IV)

SHERIDAN LE FANU – CARMILLA

BRAM STOKER – PERSONAJUL LUCY DIN „DRACULA”

sau

Mică incursiune în legendariul femeilor demonice

(Introducere)

                          Cînd Lucy – femeia fatală a lui Bram Stoker – devine vampir, cu un aer ciudat de seducţie (mai ales că se pomeneşte şi izul vampiric) îi atrage pe bărbaţii din jurul ei, de parcă ar fi fost hipnotizaţi. În urma unei posibile acuplări, Lucy ar fi urmat să-i ucidă sau să-i facă, la rîndu-i, vampiri.

În acelaşi fel se comportă şi Carmilla – victima fiind de data asta o femeie – din nuvela omonimă a lui Sheridan Le Fanu.

Cea de-a şaptea artă a statuat aceste idei şi majoritatea filmelor cu vampiri foloseşte acest mit aparent modern. Lucrurile însă nu stau tocmai aşa, mitul femeii devoratoare întîlnindu-se din cele mai vechi timpuri în mai toate manifestările imaginaţiei umane, din străfundurile Asiei pînă la autohtonii americani.

Printre alte teorii s-a încercat un paralelism interesant între năravurile unor insecte şi povestea femeii-demon-strigoi care, în timpul actului sexual, îşi ucide bărbatul.

Astfel s-au distins două insecte: Călugăriţa  şi Văduva Neagră, deşi, poate exemplele ar fi mult mai multe.

Acest tip de împerechere oferă cercetătorului un posibil răspuns la întrebări legate de vremuri imemoriale. Călugăriţa în timpul acuplării îşi decapitează masculul (după unii pentru a mări intensitatea actului, acesta oferindu-i, prin spasmele morţii, o plăcere mai mare (?)[1]). La final, mascului este devorat la propriu. Vezi, mai departe studiul lui R. Caillois.[2]

Văduva Neagră a devenit supra-numele şi simbolul  mai tuturor femeilor care-şi ucid bărbaţii, prezente şi astăzi în presa senzaţională de pe întreg globul.

În cele ce urmează voi prezenta cîteva tipuri care ar fi putut sta la baza mitului (modern) al femeii-vampir.

 

A. Femeia strigoi la japonezi

 

În literatura japoneză există un roman straniu numit Romanul Lampionului cu bujori, după care s-a făcut şi o piesă de teatru. O parte din acest roman, inspirată pe semne de o poveste chinezească, tratează despre fantome. Iată, în rezumat, acea parte:

 

O-Tsuyu moare şi se reîntoarce împreună cu slujnica sa, O-Yone, la Shinzaburo, iubitul celei dintîi, prefăcîndu-se a fi vii. Aflîndu-se de moartea lor, Shinzaburo este încărcat de talismane de către un preot, punîndu-i-se şi o-funda (hîrtii presărate cu texte de rugăciuni) la fiecare crăpătură a casei pentru a ţine demonii la distanţă. Însă, slujitorul său fiind mituit, îndepărtează aceste o-funda şi moartele pot intra nestingherite în casă. Iată ce se va întîmpla:

 

„Mai trecu o zi şi veni o nouă noapte, iar odată  cu ea veniră şi moartele. De data aceasta însă nu se mai auzi nici un plînset lîngă casa lui Hagiwara, căci necredinciosul slujitor îşi primi răsplata la Ora Boului şi îndepărt[ase] o-funda. Ba mai mult, el fu în stare să-i fure stăpînului său mamori-ul (talisman) de aur…[…] Asfel, vizitatoarele nu găsiră nimic care să le împiedice intrarea. Acoperindu-şi feţele cu mînecile, trecură ca un abur prin micuţa fereastră de deasupra căreia fusese smuls textul sfînt. […]”

 

Tomozo, în zori, se duce la stăpînul său, dar cînd bătu la uşă

 

„pentru prima oară în mulţi ani, nu primi nici un răspuns, iar tăcerea îl înfricoşă. Bătu din nou, fără rezultat. Atunci, ajutat de [soţia sa], reuşi să se strecoare în dormitor […] În cele din urmă, avu curajul să ridice un colţ al plasei contra ţînţarilor. Dar nici n-apucă bine să se uite dedesupt, că o şi luă la goană, cu un strigăt de groază.

Shinzaburo era mort, mort în chip oribil; iar faţa era a unui om care murise în chinurile cumplite ale fricii. Alături de el, în pat, se afla scheletul, oasele unei femei!”[3]

 

Aici, femeia-strigoi se întoarce la iubit din dragoste – în finalul povestirii se vorbeşte despre karma lor – astfel că ea nu este bănuită de intenţii rele, ci victimă a sorţii. Ea se întoarce la iubit pentru că aşa i-a fost scris, nu din vreo motivaţie malefică. Îi face rău – dar nu ştie. După nopţile petrecute împreună – pe cînd Shinzaburo nu ştia că e moartă – acesta devine mult mai slăbit, bolnav, ceea ce i-a pus în gardă pe apropiaţii lui.

B. Femeia strigoi la români

Şi mai straniu pare, în acest context, al voinţei personale sau a soţii, episodul femeii moarte care-şi devoră paznicii. Acest episod este întîlnit în basmele superstiţioase de la noi:

În oraş, în Craiova, fata lu domnu minitru e moartă. Şade de trei zile-n biserică şi pune pe fiecare sară, dîn oră-n oră, cîte-un ostaş, şî-l găseşte mîncat, mort.”

Eroul este povăţuit astfel de Maica Vineri :

     Ai să reuşeşti. Da’ să fii cu credinţă. Ai intrat în biserică devreme, te-ai băgat sub masă – ea e pusă cu tronu pe masă – te-ai băgat sub masă şi ea la ora doisprezece, dă capacu tronului la o parte şi-ncepe să zbiere, bate clopotu, trăzneşte, snopeşte, intră prin altar ş-are să zbiere la tine pă nume: „Unde eşti, Ioniţă, unde eşti Ioniţă?” Tu să nu răspunzi. Cum ăi răspunde sau cum te-i uita în ochii ei, eşti dus! Cînd ea apucă de intră şi pune picioru pe pragu altarului, imediat s-i iei după ceafă, bine strînsă, pusă jos! O pui cu faţa-n sus, stai cu genunchii pe pieptu ei, îi tai din ureche, di amîndouă urechi…Să apeş’ pe ureche să pice din fiecare ureche cîte trei picături de sînge şi rămîne curată, luminată!

În timpul operaţiunii, femeia strigă:

 – Lasă-mă, Ioniţă! Lasă-mă că sînt a ta şi tu vei fi al meu.[4]

În alte variante, eroul stă trei nopţi de pază, în cea ce-a treia noapte, intrînd însuşi în sicriul femeii, aceasta nemaiputîndu-se aşeza pînă la revărsatul zorilor, scapă de demoni. În general, fata nu moare ci este exorcizată (uneori şi prin maniera povestită de Ion Creangă, cu scoaterea coastelor de diavol, alteori şi mai drastic, prin foc) şi se căsătoreşte cu eroul care o scapă de diavol.

 *

C. Femeia-vampir în 1001 de nopţi

În Halima[5], deşi sînt mai multe poveşti care ar sluji mozaicului nostru, mă rezum la următoarea:

Un prinţ pornit la vînătoare întîlneşte o tînără nespus de frumoasă plîngînd. Ea îi spune că este fiica unui mare monarh şi că s-a rătăcit de caravană. Prinţul o ia cu el. Călătorind, ea se cere să meargă să-şi facă nevoile, iar prinţul o aude vorbind copiilor ei că le-a adus mîncare proaspătă. Cu siguranţă, spune naiv autorul acestei poveşti cam dezorganizate, era o vampiră!

            Prinţul auzind se înspăimîntă, dar inteligent, întrebat fiind de către fată de ce se teme, începe următorul dialog:

–          Am un vrăjmaş de care mă tem.

–          Dar nu mi-ai spus că eşti prinţ?

–          Cu-adevărat.

–          Şi de ce nu-ţi mulţumeşti duşmanul cu bani?

–          De s-ar putea mulţumi cu bani! El însă îmi doreşte sufletul! (…)

–          Dacă este aşa, cere spre a te feri de nedreptate, pavăză de la Allah.

Atunci prinţul se rugă la Allah şi vampira „se făcu nevăzută.”

Aici se regăseşte motivul dispariţiei strigoilor la auzul cuvintelor socotite a fi sfinte.

D. Despre diavoliţele lui Solomon

Înţelepciunea lui Solomon trecea de graniţele obişnuitului, aşa cum ştiu şi cei care au citit numai textul biblic referitor la împăratul ctitor al Marelui Templu, care de-a lungul timpului a fost legat de cele mai mari mistere esoterice ale istoriei. Pe de-o parte şi-l revendică – prin Hiram – masonii, dar şi vrăjitorii, prin stăpînirea diavolilor de care ar fi fost în stare împăratul. În Islam mai cu seamă, cine a citit Halimaua va şti că Solomon (Suleiman) era cel care putea pecetlui pe şeitan sau alte duhuri necurate, în vase de lut.  Dar nu numai. Tradiţia lor mai spune, şi citez după Sistema[6] lui Cantemir, că Solomon, la construirea Templului din Ierusalim, „a avut ca muncitori la lucrarea aceasta nu oameni, ci demoni.”[7] Textul mai continuă cu pomenirea unor elemente demonice în creaţia lui Solomon, dar nu sînt semnificative aici.

Iată însă şi un fragment dintr-un manuscris care a circulat la noi:

Cum i-au dat înţelepciune D<u>mnezeu multă şi pricepere la inima sa mai multă decît inima (!) mării şi nisipul, cît întrecu cu firea pre toţi oamenii de pre pămînt […]. Aşişderea şi planitele şi crugul şi toată tocmeala de supt ceri, şi încă şi pre diavoli ştiia cum îi va lega şi cum îi va chema pe toţi, cine pre numele său şi vrăjile, aşijderea şi toate leacurile ştiia şi doftoriile şi toate erburile carele de ce leac iaste, toate acestea le-au scornit Solomon cu a sa înţelepiune…[…] [BAR, ms. rom.  4865]

Fragmentul, luat rînd cu rînd, face un rezumat al tradiţiilor care circulau şi în evreime dar şi în vremea creştinismului timpuriu, tradiţii care au stat la baza alcătuirii Testamentului lui Solomon. Nu e locul aici a detalia despre datarea scrierii sau circulaţia acesteia, însă cîteva curiozităţi tot se desprind.

În partea primă a Testamentului, dinaintea împăratului Solomon, defilează o sumă de diavoli pe care acesta îi supune prin puterea dată de un inel divin. Aceştia, în principiu, îşi rostesc numele şi numele îngerului care îi poate birui.

Pentru ceea ce ne interesează aici, înaintea lui Solomon au apărut şi trei diavoliţe: Obyzouth, Onoskelis şi Enepsigos.

Prima este mai cunoscută – deşi poate că numele în această formă nu vă spune multe – sub numele de Lilith, sau la noi, de Avestiţă. Ba mai mult, în descîntecele de Avestiţă de la noi, unul dintre numele diavoliţei este chiar A-VI-ZU-HA (cf. Obyzouth). Cum bine ştim, ea ameninţă viaţa noului născut.

Onoskelis (picior de măgar) este cunoscută grecilor din antichitate şi, în cazul nostru, e cea care ne interesează.  Lucian din Samosata descrie o comunitate de onosce:

Spre seară ajungem la o insulă, nu prea mare, locuită toată de femei, cel puţin aşa păreau, vorbind greceşte. Se apropie de noi, ne întind mîinile şi ne îmbrăţişează. Erau gătite ca curtizanele, toate tinere şi frumoase, îmbrăcate cu tunici pînă la călcîie. Insula se numeşte Cabbalusa, iar cetatea Hydramardia. Fiecare din aceste femei luînd pe cîte unul din noi îl conduseră acasă, dîndu-i găzduire. Eu însă am şovăit, fiindcă sufletul meu presimţea ceva rău şi fiindcă, uitîndu-mă mai cu băgare de seamă împrejurul meu, am observat oasele şi titvele multor omeni. Era să strig, să-mi chem tovarăşii, să pun mîna pe arme, dar am tăcut. Am luat însă rădăcina de nalbă şi am rugat-o cu multă stăruinţă să mă scape din nenorocirea ce mă ameninţa. O clipă în rumă, pe cînd gazda mea căuta să mă servească, văz că picioarele ei nu sînt de femeie, ci că are copite de măgar. Atunci scoţîndu-mi sabia, prind pe gazdă, o leg şi o fac să mărturisească totul. Ea s-a împotrivit la început, dar, în cele din urmă a vorbit, spunînd că ele sînt femei marine, numite onoscele şi că se hrănesc cu trupurile celor ce sosesc la ele: „Căci după ce-i îmbătăm, îmi zise, ne culcăm cu ei şi îi strîngem de gît în somn”. Auzind acestea, las pe femeia legată, mă urc pe acoperişul casei şi strig din toate puterile mele pe tovarăşi. Sosind cu toţii le spun cele ce am aflat, le arăt oasele şi-i conduc la femeia legată. Ea însă se preface în apă şi dispare. Totuşi îmi înfig sabia în această apă, numai de probă: apa s-a prefăcut în sînge.(trad. Popa-Lisseanu)

În Testamentul lui Solomon este descrisă ca o femeie „cu ten frumos” dar care avea, după cum îi spunea şi numele, picioare de măgar[8], ucigaşă, de asemenea, a bărbaţilor.

În fine, ultima, Enepsigos, este înrudită cu reprezentările zeiţei Hecate. Pentru textul propriu-zis, trimit către traducerea englezească a lui F. C. Conybeare sau către mai recenta tălmăcire în limba română a lui  Ştefan Colceriu.

 *

            Punctele comune ale acestor femei-demon sînt legate de senzualitatea lor, frumuseţea şi fascinaţia pe care o exercită asupra bărbaţilor. Toţi se lasă seduşi de ele, iar acestea ori îi omoară încetul cu încetul (cf. A), ori îi mănîncă (cf. B, C) ori îi ucid pur şi simplu (D), prin aceasta, demonstrîndu-se descendenţa lor dintr-un fapt concret, cum este cazul călugăriţei.

Acesta este un punct la care, din necesităţi de îmbogăţire a cunoştinţelor, a trebuit să ne oprim pentru a descifra mai departe …misterul unor cărţi de succes, cum au fost şi sînt „Dracula” şi „Carmilla”.

---

[1] Cf. Marchizul de Sade şi G. Apollinaire în cărţile în care se descriu acte de sadism.

[2] R. Caillois – Eseuri despre imaginaţie, Univers, 1975

[3] După Lafcadio Hearn – Într-o ceaşcă de ceai, Univers, 1988.

[4] I. Oprişan – Basme fantastice româneşti. Basmul este cules din Celei (Corabia) , jud. Olt.

[5] 1001 de nopţi, cf. Vol. 1, EPL, 1966.

[6] Cantemir – Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane.

[7] Cf. Testamentul lui Solomon.

[8] În unele legende româneşti se spune că diavolul poate lua orice înfăţişare dar că numai picioarele nu şi le poate transforma, acestea rămînînd de ţap sau de măgar.

Despre Dracula – romanul lui Bram Stoker (III)

Dacă ar fi să căutăm adevărul în încîlciturile unor documente cel puţin bizare, ar trebui să înlăturăm pe cît posibil amănuntul anecdotic pe de-o parte şi pe de alta să separăm exagerările de faptele verosimile.

De pildă, se spune că sentimentul îmbătrînirii i-ar fi apărut contesei în timp ce se plimba călări, alături de-un amant de-al ei. Atunci ar fi apărut în faţa lor o bătrînă extrem de urîtă şi de gîrbovită de care cei doi ar fi rîs. Bătrîna i-ar fi răspuns: “Vei ajunge şi tu ca mine!” – Faptul este verosimil, dar pare totuşi de origină anecdotică. La fel, este greu de crezut că nici o familie din cele văduvite de contesă nu s-a plîns, nu a făcut nici un demers de a afla ce s-a întîmplat. Şi nu mă refer la familiile de ţărani ci la cele de nobili, cîte vor fi fost.

Totuşi aici nu este loc pentru speculaţii de ordin istoric, aşadar mergem mai departe.

După McNally (Dracula a fost femeie?) Bram Stoker ar fi cunoscut povestea Elisabetei şi întregul eşafodaj al fabulaţiei sale stă sub semnul presupusului vampirism al contesei.

După alţii, nu a cunoscut povestea ei, de vreme ce singura lucrare în limba engleză care trata vag subiectul (2-3 paragrafe) nici nu îi dădea numele în întregime: Cartea priculicilor (Sabine Baring-Gould – The Book of Were-Wolves, 1865).

Ilustraţie din Cartea priculicilor

            Apropierile sînt totuşi mari, ca sens, încît cu greu putem să credem că nu a cunoscut deloc istoria frumoasei contese.

***

            Un alt amănunt care ar fi stat la baza romanului lui Stoker, ar fi după unii, cazul extrem de misterios al lui Jack Spintecătorul. Nu insist asupra lui pentru că e îndeobşte cunoscut şi fiecare poate considera amănuntul după propriile observaţii.

***

            Să vedem însă cine a fost autorul romanului.

Născut în noiembrie 1847, la Dublin, Abraham Stoker, bolnăvicios şi suspicios în ceea ce-i pregăteşte viitorul, a fost îndrumat de familie către studiul matematicilor. În 1864 a ajuns la Trinity College din Dublin. Odată ajuns acolo a constatat că aceste studii nu i se potriveau, îndreptîndu-se către teatru.Din aceeaşi perioadă datează şi întîlnirea sa cu George Bernard Shaw, împreună cu care dorea să devină critic teatral.

Tot atunci l-a văzut pe scenele teatrelor pe Henry Irving, vestit actor al vremii, lîngă care va rămîne timp de peste un sfert de veac, ca secretar personal.

 

Bram Stoker şi Henry Irving

            Prin anul 1879, sau poate mai devreme, Bram Stoker începe să studieze vampirismul şi aşa-zisele ştiinţe oculte, intrînd totodată în societatea Golden Dawn, club care strîngea intelectualii pasionaţi de ocultism, sub deviza căreia va scrie cîteva articole.

Începe să corespondeze cu profesorul de la Universitatea din Budapesta, Arminius Vambery, care l-a şi îndrumat către literatura insolită a evului mediu, în speţă, broşurile săseşti despre Vlad Ţepeş, sau poemul lui Michel Beheim – tributar tot naraţiunilor răuvoitoare.

A cunoscut cu siguranţă Cosmographia lui Sebastian Műnster (Bassel, 1550, 1628) în care se scriau următorele despre Dracula:

“Regele Matei l-a luat prizonier pe Dracula în munţii Transilvaniei şi l-a dus în prinsoare la Buda unde l-a pedepsit cu temniţa zece ani. Se aminteşte că Dracula era de o cruzime şi de o dreptate nemaiuzită. Se povesteşte că atunci cînd solii turcilor au refuzat să-şi scoată în semn de cinste turbanele datina strămoşească, el, ca o confirmare a acestei datini, a pus să li se înfigă trei cuie în cap, ca să nu mai poată să şi le scoată; şi că a tras în ţeapă nenumăraţi turci, iar el stînd printre ei se ospăta strălucit cu prietenii. […] Se mai spune de asemenea că adesea a pus să li se jupoaie picioarele prizonierilor turci şi să li se frece cu sare pisată şi apoi cînd aceia se văitau de durerea tălpilor frecate cu sare punea să fie aduse capre care cu limba lor aspră le mai măreau încă chinul. […] S-a purtat cu atîta asprime încît în ţară barbară putea orişicine să stea cu avuţiile sale în mijlocul pădurilor în cea mai mare siguranţă. Pe acest Dracula l-a reaşezat apoi Matei în vechea sa demnitate, dar a fost ucis în lupta cu turcii şi capul său trimis în dar la Mahomed.”[1]

Pe de altă parte, miturile despre vampiri, se găseau expuse în ediţiile lui sir Richard Burton: Poveşti hinduse despre vampiri şi Nopţile arăbeşti (1001 de nopţi). Interesul pentru Transilvania îi va fi venit după citirea celebrului roman al lui Jules Verne: Castelul din Carpaţi (1889) sau a volumului: Ţinutul de dincolo de pădure, semnat de Emily Laszowska-Gérard în 1888.

În afara romanului Dracula, din 1897, Stoker a mai publicat ficţiune, dar şi o monografie: Viaţa lui Henry Irving. După moartea sa in 1912, în 1914 a apărut şi volumul Oaspetele lui Dracula şi alte povestiri stranii, îngrijit de Florence Stoker.

Vă invit, pentru mai multe informaţii să consultaţi:

 

CIOBANU, Radu Ştefan – Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979

FLORESCU, Radu; McNALLY, Raymond T. – În căutarea lui Dracula, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1992

STĂVĂRUŞ, Ion – Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş – Dracula, ed. Univers, Bucureşti, 1978

---

[1] *** – Călători străini despre ţările române, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

Despre Dracula – romanul lui Bram Stoker (II)

DRACULA

(studiu revizut)

             „Dracula”, în ciuda reacţiilor negative, este unul din cele mai bine scrise romane fantastice din lume [[1]]. Tributar unor mai vechi scrieri gotic-romantice, semnate de Ann Redcliff [Misterele din Udolpho], Walpole [Castelul din Otranto], şi înainte de toate, de Sheridan Le Fanu [Carmilla], Dracula a devenit de-a lungul timpului un adevărat best-seller, o sursă de inspiraţie neistovită pentru filmografia mondială şi una din plăcutele lecturi ale tinereţii.

Jignitor pentru românii puritani, romanul a fost comentat şi la noi în timpul dictaturii comuniste, lipsind însă traducerea, care de altfel a zăcut timp de 20 de ani în sertarul lui Barbu Cioculescu (fiul distinsului critic Şerban Cioculescu, însuşi critic şi scriitor – puţin cunoscut – dar substanţial).

Totuşi…problema identităţii noastre naţionale nu şi-ar fi făcut loc niciodată printre problemele la zi, privind geneza romanului, cu care nu s-au împăcat atîţia. Legătura strînsă dintre Dracula – personajul lui Stoker şi Vlad Ţepeş, nelăsîndu-i pe semne să doarmă, nu a dus decît la hilarele şi frauduloasele „încercări” de resuscitări cîntînde ale turismului în România.

Romanul nu-l jigneşte pe Vlad Ţepeş şi nici identitatea noastră naţională n-ar avea de suferit dacă cei care tratează problema ar avea cît de cît habar despre ce este vorba şi în roman şi în geneza sa.

Dintre puţinele date pe care le avem despre Stoker, aflăm că l-ar fi cunoscut pe un anume Arminius – profesor ungur – şi că acesta i-ar fi pus în mînă broşurile săseşti despre atrocităţile lui Dracula – adevăratul Dracula, adică Vlad Ţepeş.

Sînt cunoscute circomstanţele în care au fost scrise acele broşuri precum şi animozitatea dintre voevod şi saşi (în urma atacului de la Braşov, soldat cu un număr deloc neglijabil de saşi ucişi în cele mai diverse moduri). Iată dar ce i-a făcut pe aceştia să scrie texte de genul celor de mai jos:

AICI SE POVESTEŞTE CHIAR O ÎNGROZITOARE, ÎNSPĂIMÎNTĂTOARE

 

ISTORIE DESPRE SĂLBATECUL TIRAN DRACULA VOEVOD….

V. …A pus să fie traşi în ţeapă negustori şi cărăuşi din Ţara Bîrsei. El a stîrpit de asemenea un neam întreg şi a tras în ţeapă de la cel mai tînăr pînă la cel mai bătrîn. Şi pe unii din oamenii săi  i-a aruncat dezbrăcaţi într-o groapă pînă la brîu şi apoi a poruncit să fie străpunşi, pe cîţiva i-a înfipt şi i-a jupuit.

VII…L-a prins pe Dan cel Tînăr şi i-a poruncit să-şi sape groapa şi a pus să i se cînte după legea creştinească şi a poruncit să i se taie capul lîngă această groapă.

IX. …A poruncit arderea bisericii Sf. Bartolomeu şi toate podoabele şi potirele dinlăuntru le-a luat acasă.

XII…A pus să se facă un cazan mare şi deasupra a făcut scînduri cu găuri şi a pus oamenii să vîre capetele prin acestea şi astfel a lăsat oamenii să urle amarnic pînă ce ei chiar au fiert şi murit.

XIII…A pus să fie traşi împreună în ţeapă mamele cu pruncii sugînd la sîn pînă ce pruncii mureau zbătîndu-se la sînul mamelor; el a spintecat apoi mamelor sînii şi a împins pruncii cu capetele prin aceştia şi astfel i-a tras în ţeapă pe amîndoi.

XIV. De asemenea, el a pus să fie traşi în ţeapă oameni de diferite naţii: creştini, evrei, păgîni care multă vreme s-au mişcat şi zvîrcolit. După aceea le-a tras în ţeapă mîinile şi picioarele. Şi adesea grăia pre limba sa <că> ah, cît de mare dreptate a făcut şi astfel îşi arăta bucuria.

XXI…El a avut o ţiitoare care a spus c-ar fi încărcinată. Atunci Dracula puse o moaşă să controleze femeia. Aceasta spuse că ea n-ar fi însărcinată. Atunci el însuşi spintecă ţiitoarea pînă la piept şi spuse că vrea să vadă unde-i este fătul sau unde a fost acesta.

XXIX. …Porunci să fie prăjiţi copiii <şi> pe aceştia trebuiră să-i mănînce mamele lor. Şi le tăie femeilor sînii <şi> pe aceştia trebuiră să-i mănînce bărbaţii lor.  După aceea puse să-i tragă în ţeapă pe toţi.

Tipărit la Strassburg, Anul Domnului 1500.

[Mai exista editii anterioare, una din cele pe care le-am cunoscut fiind din 1488]

Vlad Tepes dupa o brosura germana din sec. XV – XVI

Am redat numai unele fragmente care-l arată dar pe Dracula într-o lumină proastă pentru Occident. Naraţiunile slavone, de altfel, îl prezită tocmai invers, dar acestea nu au stat la baza romanului irlandez, broşurile germane găsindu-se la British Museum, i-au fost mai uşor de consultat.

Bineînţeles că imaginaţia scriitorului a găsit în acestea un izvor nesecat de inspiraţie, iar pentru un neobişnuit cu limba latină, numele lui Draculla [sau Drakulya] nu putea fi decît unul exotic şi atît – de vreme ce englezul nu cunoaşte termenul românesc  drac, şi-i trebuie tălmăcit în diavol ca să înţeleagă semnificaţia  numelui. Într-un dicţionar latin ar fi întîlnit desigur semnificaţia de dragon [draco], iar dacă ar fi ştiut puţină gramatică ar fi înţeles cu „ulla” desemnează un diminutiv, aşadar numele s-ar fi tradus prin dragonul cel mic, dragonaşul…sau ca să facem pe plac românilor amatori se obscur, prin …drăcuşorul. În mod serios însă, după cum bine ştim, Draculla înseamnă fiul lui Dracu (Dracu cel mic, urmaşul lui Dracu etc.)

Însă vampirismul personajului de roman este scos din alte contexte mai vechi: probabil din celebra povestire despre Carmilla – vampiroaica lui Sheridan Le Fanu (despre care vom vorbi altă dată), probabil din…povestea, poate mai înfricoşătoare a Elisabetei Bathory[2], contesa care se scălda – aşa zic documentele de epocă, după mine, în mare parte fictive[3] – în sîngele fecioarelor ucise, pentru a reîntineri.

Vor mai fi fost mai multe surse pentru roman, printre care aş număra şi anumite poveşti din O mie şi una de nopţi, la modă în acea vreme prin tălmăcirea lui R. Burton, în care, ocazional apar şi vampiri. De asemenea apăruse şi romanul gotic, Vathek al lui William Beckford. Pe de altă parte, lumea fantastică a Japoniei şi a Chinei– colcăia de vampiri şi strigoi şi interesul pentru Orient era în creştere în Vest.

Erzsebet Bathory
Copie după originalul pierdut al tabloului din 1579 (?)

            Am pomenit-o pe Elisabeta Bathory, pe care o voi numi după originalul unguresc, Erzsebet (citeşte [:Erjebet]).

Gabriel Ronay a încercat să explice legăturile mai mult decît strînse dintre vampirismul contesei şi Dracula, personajul lui Bram Stoker.

Cine a fost această Erzsebet? Veţi găsi de bunăseamă multe menţiuni în spaţiul virtual, dar cea mai mare parte în alte limbi. Iată dar, un rezumat:

1575 – Erzsebet Bathory se căsătoreşte cu Ferencz Nadasdy, la castelul din Varanno. Erzsebet nu împlinise încă cincisprezece ani şi era de o frumuseţe uluitoare.

Tînăra pereche şi-a ales ca locuinţă stabilă, din cele 17 castele pe care le poseda, pe cel din Csejthe (slovac: Čachtice), Slovacia.

Castelul Csejthe

            Se pare că încă din timpul vieţii soţului ei, Erzsebet şi-a început abominabilele fapte (dacă ar fi să dăm crezare documentelor arhivate sau legendelor care au circulat odinioară!). Se pare că îşi muşca servitoarele, le înţepa cu ace lungi pentru a se bucura de stropii de sînge care şiroiau din rană. Însă soţul ei, ocupat mai mult cu bătăliile din războaiele contra turcilor…o lăsa să facă ce-i place fără a se implica în nebunia ei, deşi, de bunăseamă, vedea tot mai des slujnice bătute, zgîriate, muşcate sau torturate de soaţa sa.

Pasionată de ocultism, Erzsebet se înconjura de ţărănci vrăjitoare, obţinînd de la ele filtre magice, talismane sau reţete pentru invincibilitatea soţului ei. Iată, de pildă, o epistolă trimisă de contesă soţului ei, aflat pe cîmpul de luptă:

“Dorko mi-a dezvăluit ceva nou: baţi pînă moare o găinuşă neagră cu un baston alb. Iei puţin din sîngele său şi stropeşti cu el pe duşman. Dacă nu poţi să-l atingi, mînjeşte-I unul din veşmintele sale. După aceea nu va mai fi capabil să-ţi facă nici un rău.”

La vîrsta de 48 de ani, Ferencz se stingea din viaţă, în castelul Csejthe, în urma unei îndelungate boli. Unii biografi de aici consideră că au început crimele contesei.

1604 – Împreună cu piticul bufon Ficzko, Jo Llona (doica copiilor săi), Dorko (vrăjitoarea) şi Darvulia Anna (cunoscătoare a practicilor satanice), contesa începe să racoleze tinere ţărănci – ca servitoare – pentru a le tortura.

Există şi o întîmplare care se leagă de ritualul sîngelui practicat de contesă. Într-o dimineaţă, pe cînd era pieptănată de o servitoare, neplăcîndu-i coafura, a izbit-o pe aceasta cu dosul palmei, încît i-a ţîşnit sîngele pe faţă. După ce se şterse pe mîna stropită cu sînge, i se păru că pielea îi e mai fină şi vizibil întinerită.

Băile în sînge începuseră, numărul tinerelor ucise creştea, modalităţile de tortură se diversificau: fetele erau scoase iarna în zapădă, goale, şi erau apoi stropite cu apă şi acestea mureau în chinuri îngrozitoare.

Fecioara de fier era un alt instrument de tortură folosit de contesă. Aceasta era o carcasă din fier , cu ţepi în interior, care imita corpul unei femei. Victima era aşezată înăuntru şi odată cu închiderea carcasei, sîngele şiroia prin mici orificii.

Fecioara de fier

            26 decembrie 1610 – Palatinul Thurzo, cei doi gineri ai Elisabetei şi pastorul Pontikenus, în urma ştirilor aflate despre crimele contesei, se prezintă la castel. Însuşi regele Mathias al II-lea, la sesizarea cardinalului Forgacs (“Patru cadavre au fost devorate de lupi la marginea terenului ce înconjoară castelul Csejthe”) îi trimisese.

La interogatoriu aceştia au fost îngroziţi; au găsit chiar şi un carnet în care contesa scria numele bietelor fete sacrificate: 610…la număr.

Deşi la început protejată de titlu, contesa a fost judecată împreună cu slugile sale, totuşi nefiind condamnată la moarte. Llona şi Dorko au fost arse pe rug, Ficzko a fost decapitat, iar contesa a fost zidită de vie într-o cameră a castelului său.

În această stare Erzsebet a mai trăit încă trei ani şi jumătate…A murit “fără cruce şi fără lumină, la 21 august 1614, noaptea…” – spune o cronică.[4]

“Sîngele este viaţa” spune Dracula, şi astfel se apropie mai mult decît bizar de imaginea contesei, spunînd într-un loc şi că prin vinele sale curge sîngele lui….Attila! Apropierea intre Ţepeş şi vampir pare diluată de tot…

---

[1] Apărut mai întîi în SUA, în 1897, apoi în 1912 în Marea Britanie. În România a apărut în anul 1990, în traducerea semnată de Barbu Cioculescu şi Ileana Verzea, la editura Univers.

[2] Vezi: Gabriel Ronay – Exploding the Bloody Myths of Dracula and Vampires, Gollacz, Londra, 1972.

[3] Sînt mai multe cazuri de ficţiune în documente de epocă – pentru acestea vezi: Natalie Zemon Davis – Ficţiunea în documentele de arhivă, Nemira, 2003. Pe de altă parte, nevoia de a o înlătura pe contesă şi pentru a-i dobîndi averea putea pe mulţi să-i facă să o acuze, în primă instanţă de vrăjitorie. Ea, de altfel nu a fost executată ci închisă într-o cameră dintr-un castel pînă la moarte. Servitorii şi presupusa vrăjitoare, Dravulia, după ce şi-au mărturisit …presupusele crime sub tortură, au fost executaţi.

[4] După Paul Ştefănescu – În slujba vieţii şi adevărului III.

Despre Dracula – romanul lui Bram Stoker (I)

INTRODUCERE

            Din capul locului va trebui să aduc în discuţie diferenţa dintre scrierea fantastică şi basm, mulţi confundîndu-le pînă astăzi. Defapt, discuţia se poartă în jurul noţiunilor de miraculos şi fantastic.

Miraculosul – caracteristica de bază a basmului – propune o lume ca atare, o feerie, în care orice încălcare a logicii şi a bunului simţ (în accepţiunea sa primară) nu produce nici un fel de fior, înţelegîndu-se de la bun început că totul este o convenţie: într-o lume miraculoasă, situată „peste nouă mări şi nouă ţări”, nedelimitată în timp („A fost odată”), sigur că apariţia unui balaur, a unui smeu, sau a unui spiriduş nu ne poate nelinişti, ştiind că acolo, acest fapt este unul normal.

Ce facem însă cînd…într-o lume perfect normală, în care am trăit sau trăim şi noi, se produce un declic şi starea de normalitate se răsuceşte, dezvelindu-şi reversul? Într-o lume normală a fi mort este un lucru cît se poate de normal…dar cînd acel mort poate să comunice cu cei vii, cînd poate să interacţioneze fizic cu ei, lucrurile se schimbă. Tocmai aici intervine fantasticul. De altfel, în puţine basme întîlnim strigoi, priculici, vîrcolaci – credinţe persistente pînă astăzi în unele medii – tocmai pentru că, în imaginaţia colectivă, spectrele celor morţi nu se situează mai departe de poarta cimitirului din cutare sat, deci sînt considerate lucruri reale, existente pe care, însă logica şi bunul simţ le respinge. [1]

De altfel, ca o realitate este de consemnat faptul că, uneori, şi astăzi, oamenii de la sat încă mai dezgoapă morţi pentru a le face ritualul de „a doua ucidere”, decapitîndu-i şi înfigîndu-le ţăruşul celebru în inemă.

Cine a citit cunoscutul poem al lui Eminescu, Strigoii, a întîlnit desigur motto-ul: „…cum de multe ori cînd mor oamenii, mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi…” – fragment dislocat din Întreptarea legii (Pravila lui Matei Basarab), 1652. Am specificat că fragmentul a fost „dislocat” pentru că, Eminescu vrînd să dea un aer obscur poemei a inversat semnificaţia fragmentului din original. La fel s-a întîmplat şi cu celălalt motto, „taci s-auzi cum latră…”

Pe noi ne interesează fragmentul original din Pravilă pentru că acesta conţine o menţiune interesantă despre…uciderea strigoilor, practică ce trebuia să fie stopată la vremea respectivă, fiind privită – ca şi acum – ca o profanare de morminte:

„Grăesc unii oameni nepricepuţi (!) cum de multe ori, cînd mor oamenii, mulţi dintr-acei morţi se scoală de se fac strigoi şi omoară pe cei vii. […] O! Mare minune, să auză neştine şi să se mire: să omoară mortul pre cei vii! O! Nepricepere a ocaanicilor [mizerabililor, păcătoşilor, nn.] şi orbia e nu văd că iaste lucrul dracului şi-i înşală de ard trupul asemenelor[semenilor,nn.], ca să-i bage în muncă! [adică în focurile Gheenei, nn.] Bîrfesc unii nebuni şi zic că multe trupure [trupuri, nn.] ale oamenilor, dacă mor şi le îngroapă în pămînt, iale nu putrezesc, ce se află întregi, pline de sînge. […]”[2]

La fel spune şi un text din 1645:

Pentru omul ce va fi mort şi vor zice oamenii că iaste vîrcolac. Oare ce să cade să facă…

Acesta lucru zic oamenii cei proşti, iară nice într-un chip nu poate să fie acesta vrîcolac; ce vrînd diavolul să amăgească pre oamenii să facă lucruri cum nu să cade, pentru ca să să mînie D[u]m[ne]zău asupra loc, face aceaste semne. Şi de multe ori noaptea arată oamenilor unora de le pare, că văd cu adevărat pre vreun om de carii i-au fost cunoscînd mai deainte, şi încă grăesc cu dîns. Alţii iarăşi văd în somn vise, une şi alte; une date văd în cale, unde îmblă de vatămă pre oameni. O, vai de nebunia lor săracii! Cel mort în ce chip să omoar[e] pre cei vii. Nu dă D[u]m[ne]zău să fie acesta lucru!

Aşijdere să pornesc oamenii la mormînt, şi-i dezgroapă oasele aceluia, să le vază cum sîmt. Drept aciea de vreme ce n-au credinţă curată întru D[u]m[ne]zău, să închipuiaşte diavolul şi să înbracă într-acel trup moart, şi le arată că acel trup mort are sînge şi unghi şi păr; şi cum văd acesta lucru, să înşală ocaanicii şi să îndeamnă spre răutate, şi strîng lemne şi pun foc de ard acele oase, de le pierd de tot de pre pămînt, şi nu cunosc neînţelegătorii, că la venirea Domnului nostru lui Is[us] Hr[istos], la la înfricoşata zi a judeţului, să gătează acea pedeapsă asupra trupurilor acestora, ca să-I arză cu focul nestins în veci de veci netrecuţi. [Şapte taine a besearecii, tipărite…în tipariul cel domnesc…în Iaş(după Crestomaţia română a  lui MOZES GASTER, pgg. 114 – 117)]

Puţini îl mai ştiu astăzi pe Dimitrie Ţichindeal, dascăl şi preot bănăţean, autor al unei culegeri de fabule –traduse din sîrbeşte – dar tîlcuite uneori cu mare originalitate. Iată, însă, cîteva fragmente privitoare la deşarta credinţă în strigoi:

„…Baba Brînduşe, vrăjitoarea cea bătrînă, precum şi baba Fruga, vestita descîntătoare, spunea atîtea şi atîtea moduri de spaime cît cutremur mare te lovea, cînd le ascultai ce spunea, adecă: cutare şi cutare trecînd noaptea pre lîngă morminte fiind lună de se vedea foarte bine, acolo au văzut strîgoae prefăcîndu-se în găini şi strigoni, în pricolici, apoi aşa se duc noaptea şi mîncă inimile oamenilor celor adormiţi..[…]”

Şi mărturiile continuă.

Dar, de cîte ori n-am fost martori noi înşine la astfel de poveşti? Uneori ni s-au întîmplat nouă lucruri stranii, pe moment inexplicabile, sau i-am auzit pe alţii c-au păţit cine ştie ce poznă, umblînd prin locurile „frecventate” de-acest soi de spectre. Şi de cîte ori, povestindu-le altora aceste păţanii, nu le-am înflorit pentru a le da un aer cît mai sumbru? Odinioară, mulţi din povestaşii satelor trăiau din astfel de naraţiuni, unele le putem găsi prin culegerile de folklor, unde s-au înregistrat aşa-zisele basme nuvelistice care conţineau aspecte din viaţa de zi cu zi a ţăranilor, sau anume întîmplări mai speciale.

Mitologia românească este populată cu spirite, spiriduşi, priculici(triculici), vîrcolaci, strigoi, vîlve, ştime, nu toate supersiţiile acestea fiind născute pe teritoriul ţării noastre. Vampirismul – cu terminologia sa – de pildă, e de origine sîrbă.

Priculiciul este, în fapt, ceea ce cred astăzi cei mai mulţi că s-ar numi vîrcolac. De altfel, D. Cantemir în Descrierea Moldovei spune că priculiciul se traduce prin franţuzescul Loup Garou… Vîrcolacul în schimb, numit poate mai nimerit de popor Zvîrcolac (cel care se zvîrcoleşte) nu are caracteristicile omului-lup.

---

[1] Vezi: *** – Antologia nuvelei fantastice, cu un studiu de Roger Caillois, ed. Univers, 1970.

2 Apud. I. – Aureliu Candrea – Folklorul medical român comparat, Cassa Şcoalelor, 1944.

Alexandru Depărăţeanu

(Articol revizuit)

            Critica literară, pe de-o parte, a încercat, timid ce-i drept,  de-a lungul timpului  să-l aşeze într-un canon al scriitorilor „de netrecut cu vederea” dar fără o valoare deosebită, pe de alta, nu i-a recunoscut nici un merit, nici măcar în puţinele versuri citite cîndva de şcolari şi nu numai. Numele său a rămas cunoscut totuşi, dar vai, ce cunoaştere!, pentru admiratorii lui Topîrceanu, prin parodia Vara la Ţară [[1]], al cărei original a fost citat mereu parţial, făcîndu-se caz de segmentele aşa-zis ridicule ale scrisului său, fără să se ia în seamă tocmai fondul pomenitului poem, valabil şi astăzi.

            Nu mi-a fost mică mirarea să văd că în puţinul ce s-a  scris despre Depărăţeanu se strecoară, cu duiumul,  ambiguităţi şi contradicţii cînd, fireşte,  dacă se scrie puţin,  datele ar fi trebuit să coincidă mai degrabă. Aşadar,  am luat ca bază articolul scris de G. Călinescu [[2]] în Istoria literaturii române, şi l-am comparat cu celelalte date găsite în volumele pomenite la urmă.

            Iată ce am putut afla:

             Se naşte la Roşiorii-de-Vede, la 25 februarie 1834. După alţii, în satul Deparaţi, jud. Teleorman (de unde cu siguranţă era tatăl său, moşierul Petrache Depărăţeanu) în anul 1835.

            A studiat o vreme în ţară, la şcoala din Roşiorii-de-Vede, unde l-a avut de dascăl pe ardeleanul V. Urzescu, autor al unei compilaţii de modele de epistolar. După aceea, a urmat clasele III-IV la Sf. Sava, între 1852 – 1854, unde anecdotica, studiată de Călinescu, spune că şi-a instigat colegii să înţepe un tablou al profesorului Valenstein, care reprezenta intrarea austriecilor în Bucureşti.

            De la sfîrşitul anului 1856 începe seria călătoriilor, care după unii autori, au fost făcute mai mult pentru rezolvarea unor probleme de sănătate decît pentru studii. Astfel, întîi poposeşte la Paris, unde trăieşte în perioada 1857 – 1858.

            Nu am găsit date despre călătoriile în Germania şi Spania, deşi se spune că a fost legat îndeosebi de cea din urmă. În tot cazul, a parcurs în linii mari literaturile ţărilor vizitate şi nu numai. Cunoştea în mod special poezia spaniolă – pomeneşte Poemul Cidului , imită şi tălmăceşte din lirica hispanică şi ţine de căpătîi poezia itală prin Petrarca, din care citează şi din stilul căruia se va inspira.

            Multe din datele pe care le avem, ne-au fost furnizate chiar de autor, care-şi nota la finalul poeziilor, cu acribie, data şi locul scrierii.

            Astfel, la 12 ianuarie 1859, se află la Roşiorii-de-Vede, însă în acelaşi an călătoreşte o scurtă perioadă în străinătate, reîntorcîndu-se probabil în septembrie.

           Se angajează ca actor în trupa lui C. Caragiali, însă după ce cheltuieşte averea părintească, primeşte funcţia de subprefect la plasa Teleorman (5 august, 1860). În iulie, 1861 este subprefect la plasa Tîrgului.

           Tot în 1861 apare şi singurul volum antum de poezii, Doruri şi amoruri.

            [Aşa s-a ştiut multă vreme, autorul oricum figurînd în critica literară într-un rol mai degrabă de figuraţie, deci neinteresînd în mod direct, pînă ce, lucrînd la editarea unui volum de scrieri alese, Dumitru Bălăeţ, cu surpriză, a descoperit o broşură de opt pagini, tipărită în acelaşi an, intitulată – din nou, surpriză! – Ciocoii vechi şi ciocoii noi. [[3]] O poezie în două părţi, comparabilă cu pamfletele-manifest de dinainte de revoluţia din 1848, însă cu mult mai realizată.]

           În noiembrie, 1864, este ales deputat al plasei Teleorman, în Camera care a urmat loviturii de stat din acelaşi an.

            Tot în 1864 apare şi drama lui Depărăţeanu, Grigore-Vodă.

            Moare la 9 ianuarie, 1865, la numai 31 de ani,  şi este înmormîntat în biserica din Deparaţi, la un loc cu nepoata sa de frate, Elvira.

            Considerat de critică „o victimă a latinismului”[[4]] , dar, pînă şi după G. Călinescu, recuperabilă, Alexandru Depărăţeanu – o arată şi o notă din presa sfîrşitului de veac al XIX-lea – a pavat, în fond, calea unui poet ca Eminescu, cu care, nu de puţine ori, are vădite valenţe, siluind, după o expresie plăcută criticii, limba română; împrumutînd, neologizînd, alcătuind material, care, deşi în parte exagerat, stă la baza limbii române de astăzi prin ceea  ce a rămas valabil.

POEZII

[text stabilit de Alexandru Turcu, după volumul Doruri şi Amoruri de Alessandru Deparaţianu, Bucuresci, Typographia Naţionale a lui St. Rassidescu, 1861, tipărit cu grafia intermediară chirilico-latină]

[Vai, o ştiu!…]

Vai, o ştiu!…

Minte-o ţiu!…

Vîntu-i fîlfîia rochiţa,

Frigu-i îngheţa peliţa,

Neaua îi albea cosiţa,

Ş-alerga,

Şi striga,

Mică prin Parisul mare,

Tristă-n vesela-i serbare,

Rece-n vatra-i d-unde sare,

Pînă-n cer,

Cînd e ger,

Flama care moleşeşte,

Fumul care-atît orbeşte,

Astă lume ce trăieşte,

Pre cînd mor

În popor…

Mii de bele fetişoare,

Arse verele de soare,

Strînse iarna de rigoare. –

Ş-apoi ea,

Vai! N-avea

Mama care ne-ncălzeşte…

Buza ei ce răcoreşte

Sînul ei care nutreşte,

Şi-n suspin,

Tot în chin,

Azi flămîndă, rozînd mîine

Vreo cojiţă, biet, de pîine,

Ce-ar lăsa ne[-]atins[-]un cîine,

Bea pahar,

Foarte-amar!…

……………………………………………..

……………………………………………..

……………………………………………..

O! Şi cînd biata virtute

Bătea-n porţile avute;

Vocea care-i zicea: „du-te” –

O! Tot ea,

Vocea rea,

Zice „du-te” iar goneşte

Pe copila ce găseşte

Pîine-n viţiu…şi trăieşte…

…………………………………………..

Vai! O ştiu!

Minte-o ţiu!

        CANCION

Ce graţioasă doncelă!

Ea-ntre bele, -i a mai belă;

Spuneţi toţi, se află oare,

Mai frumos ceva subt soare?

Spune tu, o, marinare,

Care-n nave-alergi pe mare,

Dacă nava, ori a velă,

Ori a stelă,-i aşa belă?

Spune tu, o, cavalere

Ce mereu te lupţi în guere,

Dacă spad-au calul cela

Ori a gueră, e ca bela?

Spune tu, păstoare june,

Ce duci turma la păştiune,

Dacă turma sau vîlcela,

Ori cîmpia, e ca bela!

(Din espanioleşte, după Gil Vicente)

HORA

Era horă – Hora este danţul nostru românesc,

Hor-asemeni e şi-n ceruri singur danţul îngeresc.

Era horă – Lăutarul din vioara lui vorbea

La flăcăi şi la fetiţe – „jucaţi bine” le zicea.

Cît colo, pe iarba verde, rezimaţi în cîrja lor

Sta bătrînii biet cu capul plin de nea, tremurător,

Impotenţi, curbaţi în do[u]ă, macri, trişti şi scofîlciţi,

Dincolo, frumoşi, vermelii, copilaşii grămădiţi

Ciripea[u] ca-n zi de vară rundunelile p-afar.

Ş-unii, ş-alţii sta d-o parte, asculta la lăutar;

Privea hora şi bătrînii – „ieri jucam şi noi” – zicea;

Iar copii[i] zicea[u]: „Mîine vom juca şi noi aşa”.

Ieri trecu, bătrîne, mîine,  copilaş, tu poate cazi

Fericiţi aceia car[e] pot să joace-n horă azi!

1859, septemvrie.

MAMA

Era[u] trei sărmanii: doi copii şi o mamă,

Şi pîine!…  Un singur codru într-o mahramă.

Mama-l frînse-n două şi dete pe rînd

La fieştecare cîte o părticea.

– Mamă, atunci copiii ziseră plîngînd,

Ţie ce-ţi rămîne? – Voi, răspunse ea.

1857, martie 19

CUIBUL

Cuibul cald şi vesel, cît timp puişorul

Fuse fără aripi; – cînd îşi luă zborul,

Mare, ca să-noate-n soare şi-n azur;

– Zboară – zise cuibul rece şi obscur,

Şi trist de-ntristarea ţărilor lăsate,

Şi plîngînd de plînsul mamelor uitate,

– Zboară! – pîn’ la ceruri, pîn’ la Dumnezeu,

Dar spune-i, o! Spune-i  că te-am crescut eu!

1860, august 4

ELLA

Vergine bella que di sol vestita

Coronata di stelle…

Petrarca

Şi belă, graţioasă, ca astra tremurîndă,

Ce spuntă-ntîi pe ceruri era Ella de blîndă,

Din ochiul ei azurul tot sufletul răpea,

Din buză-i toată vorba, amor, amor, zicea.

Şi sînu-i, urnă sacră d-amor, rîdea prin ceaţa

Vermeliă ce[-]anunţă pe soare dimineaţa!

Iar blonda-i capilară, penelul cel mai fin,

Penelul lui Murillo sau al lui Perugin,

O! N-ar fi reprodus-o: aşa era undoasă,

Şi-n multe ineluşe, lucindă, mătăsoasă,

Cădea pe nişte umeri d-un alb imaculat!

Dar talia-i! Dar mersu-i! Era neimitat;

Acest seraf ce alma natură-mi dăruise,

S-aline[-]atît[e]a doruri ce inima-mi zdrobise!

Cu dînsa eu uitasem şi cruzii mei nemici,

Şi lumea[-]aceasta vilă cu negrii săi complici,

Uitasem chiar viaţa, un vis de aur Ella,

În giuru-mi răspîndise, şi ea cum luce stela

Nocturnă, pe cîmpia uscată, lumina

A mele triste zile şi noaptea-mi senina!

             [Fată mare, na, paftale!]

– Fată mare, na, paftale,

Pentru florile matale,

Na panglice şi cercei,

P-ai matale ghiocei,

Adă-ţi mîna cu inele,

Să ţi-o împlu cu rubele!

– Ha! Boerule! Paftale,

Dă cocoanei dumitale,

Şi de galbeni, daca vrei,

Împle mîna dumneaei;

Căci p-aicea fata mare

n-are floare de vînzare!

              [Cînd Cezar, ăst chel mare…]

Cînd Cezar, ăst chel mare, intra triumfător:

– Uxores claudite! – strigau soldaţi[i]-n cor.

De fric-atunci tremînde, sirmanele matroane,

Cu grijă-nchideau bine, ferestre, uşi, obloane,

Ţipau, fugeau din faţa eroului roman,

Ca cloştile gonite d-un uleu pe maidan.

– Soţiile vă-nchideţi – strigau ei, deşi ele

Erau p-atunci închise, ascunse sub perdele,

Retrase-n ginecee, păzite d-eunuci.

O, timp! Vrun chel ca Cezar, să nu ne mai aduci;

Căci astăzi…cît să zbiere ordiele-i oride:

– Soţiile vă-nchideţi, – o! N-am putea le-nchide!

1857

CĂLDURA DIN AUGUST 1860

Dedicată ***

În ăst timp de libertate

Şi egalitate;

De unire, de dreptate,

Şi fraternitate;

Însuşi Dumnezeu din cer,

Nu mai e boier,

Şi cu toţi sînţii egal,

Ultra-liberal,

De mult ce e popular,

s-a făcut brutar:

şi din ceru-i arzător,

făcîndu-şi cuptor,

a băgat în el o pită

de pîine dospită:

Unii zic că e precură,

Alţii răi de gură,

Zic că e, şi întăresc,

Brut d-ăl muscălesc; –

Cei mai mulţi (să-i bată sîntul!)

Zic că e pămîntul,

Ce mi-l coace la vîlvoare,

Dă-l mai iute soare,

Mai curînd să poată-apoi,

Ca şi pe la noi,

Să strige celor ce trec:

– Aidi, sigeak ekmek!

În cale, 1860, august 6

UN…ŞI O…

Damicela de Caro,

Zice-n lume c-am fost un…

Are drept…ca un nebun,

N-o vedeam că este o…

Îi făceam versuri cado,

Ca tot ăla ce e un…

În loc să-i fi dat tutun,

Vin şi mere ca la o…

Îi cîntam sol, la, si, do,

Din guitara mea ca un…

Nu luam un fluier bun

Şi s-o fluier ca pe o…

Sentimental Romeo,

O iubeam d-amor ca un…

Cînd colo, cum toţi îmi spun,

Julieta era o…

Bibliografie:

Al. Depărăţeanu – Doruri şi Amoruri de Alessandru Deparaţianu, Bucuresci, Typographia Naţionale a lui St. Rassidescu, 1861

Gh. Adamescu – Istoria literaturii române, [ed. a II-a], Editura librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, [1920]

Petre V. Haneş – Istoria literaturii româneşti, ediţiunea a II-a, Editura „Ancora” S. Benevenisti & Co., Bucureşti, 1927

Gh. Cardaş – Poezia românească, dela origine până în zilele noastre (1673 – 1937), Antologie şi studiu, Volumul I, Institutul de arte grafice „Tiparul Universitar”, Bucureşti, 1937

D. Murăraşu – Istoria literaturii române, ediţia a II-a, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, [1941]

G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1941

---

[1] O glumă îndoielnică se găseşte într-unul din numerele Furnicii (revista umoristică a lui Ranetti), în care se vorbeşte despre vara (verişoara) de la ţară…a autorului.

[2] Din articolul călinescian am preluat numai datele biografice,  nu şi referinţele critice.

[3] Cf. Alexandru Depărăţeanu – Scrieri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980.

[4] Necruţător, D. Murăraşu spunea: „Un poet pentru care bătrînii sunt „macri”, iar copiii „vermelii”, trebuia să fie uitat…”

De ziua lui…Radu Stanca

(5 martie, 1920 – 26 decembrie, 1962)

Ca un meteor…

 

Acum aproape zece ani, fiind într-o vizită de mai multe zile la Sibiu, ca pasionat al poeziilor lui Stanca am întrebat pe cine-am întîlnit cîte ceva despre el. Lumea, în general, mă îndrepta spre teatrul care-i poartă numele…neştiind ce să-mi răspundă. Abia la Cluj, întîlnind o bătrînă, mi-a arătat şi casa în care a stat pentru o vreme.

Sînt sigur, deşi entuziasmul meu pentru Radu Stanca e nemăsurat, că nu e cunoscut nici pe sfert cititorilor de astăzi. Zeci de ani ar fi trebuit să se confrunte cu „pleiada” comunistă de mari nume – uitate şi ele azi, dar atunci notorii– Beniuc, A. Toma, V. Porumbacu, Paraschivescu, sau, mai tîrziu cu faima unui Păunescu – deşi, prin ceea ce a scris în scurta sa viaţă, ar fi trebuit să ocupe un prim loc în literatura noastră.

Scrisul lui Radu Stanca a fost trecut prin site ideologice zeci de ani, puţin gustat – se pare că nu plăcea „criticii sănătoase” (chiar Manolescu în Metamorfozele poeziei – probă de beţie de cuvinte –  cine-l poate „ghici” printre rînduri poate vedea că nu-l aşează într-un loc mai bun!), apărea totuşi în antologii de gen, cum este cea a Baladei culte româneşti. Au apărut cîteva volume – veritabile rarităţi – dintre care cea mai importantă: Radu Stanca – Versuri, Dacia, Cluj, 1980.

Recent s-a tipărit o ediţie care se vrea, în lumina noilor cercetări, completă, la Cartea Românească.

Dar dacă înainte de 1990, faima lui Stanca nu a atins nici în vis gloria celor numiţi mai sus, după revoluţie, a găsit aceeaş necunoaştere şi reticenţă. Însă acum era pe buzele multor tineri care îl ascultau pe Florian Pittiş recitînd Corydon. Şi cam atît.

A fost cîntat. Poesis, Alifantis şi Ştefan Hruşcă. Publicul însă, neinteresat de autorul versurilor, a trecut repede şi peste acest moment.

Sper, ca în viitor, să fie redescoperit poetul Radu Stanca – dramaturgul şi omul de teatru fiind  mult mai bine reprezentat publicului.

*

            În 1979, la editura Albatros, se tipărea o micuţă cărţulie bilingvă, româno-germană, cu un florilegiu de poezii ale lui Radu Stanca. Ediţia era îngrijită de Şt. Aug. Doinaş.

BIBLISCH

[BIBLICĂ]

Im Anfang aber war der Kuß.

Auf deinem Mund war er entbrannt…

Geheiligt war die Luft auf meinen übertragen,

Und so entstand das Weltall, im Hinüberschlagen

Der Seele dieses Kusses, der uns band.

Doch Fluten überschwemmten jede Statt,

Wir starben stumm im schweren Drang der Wogen.

Da kam ein Vogel hoch einhergeflogen,

Ein roter Vogel, und der Ararat

Erhob sich siegreich über Meer und Watt…

Wir aber stiegen auf zu gleicher Zeit

In eines neuen Himmels Heiterkeit

Und trugen über Nach und Hölle hin

Den heilgen Kuß vom Weltenanbeginn.

*

TESTAMENT

Fiului meu,

Barbu

La intersecţia cerului finit

Cu cerul infinit, se află-o stea

Care a ars cîndva necontenit

Şi care-a fost, desigur, steaua mea.

Acolo, fiul meu, aş vrea s-ajungi

Cînd vei cutreiera cu nava ta

–          Viteaz cosmonaut de curse lungi –

Prin cosmosul ce mi-o înăbuşea.

Opreşte-te puţin la ţărmul ei

Şi cerceteaz-o ca pe-un vechi mormînt.

Vezi pentru ce a ars fără temei

Şi pentru ce s-a stins aşa curînd.

Iar dacă poţi şi ai cumva răgaz,

Din focul navei tale, planetar,

Ia o scînteie, chiar şi pentr-un ceas,

Şi-n amintirea mea aprinde-o iar.

9 martie, 1962.

VERMÄCHTNIS

Meinen Sohn Barbu

Wo sich der grenzenlose Raum vermählt

Mit dem begrenzten, findet sich ein Stern,

Den unersättlich einst ein Brand gequält,

Und der gewiß mir eigen war, mein Stern.

Der möchte ich, mein Sohn, dich landen sehn,

Wenn du einmal mit einem Raumschiff kühn

Wirst unerschrocken längsten Flug bestehn,

Wo mir verschlossen war sein frühes Glühn.

An seinem Rande bleib f ür kurze Stunden,

Erfosche, warum er erloschen ist,

Und wie an altem Grab magst du erkunden,

Warum er unterging vor seinen Frist.

Wenn dir auf deiner Fahrt die Rast nicht leid,

Sollst du vom Raumschiff einen Funken lenken.

Sei nah dem Stern für eine kurze Zeit

Und zünd ihn wieder an, mir zum Gedenken.

9. März 1962.

            Traducerile în limba germană:Wolf Aichelburg.

Ion Luca Caragiale şi „celălalt” urmaş al său…

LUCA ION CARAGIALE

(1893 – 1921)

                          Soarta a fost ciudată cu cei doi fii ai lui I.L.Caragiale; dacă, ilustrul tată, aparent, pe Mateiu I. Caragiale l-a dispreţuit şi nu l-a considerat scriitor de primă mînă – şi posteritatea l-a numit cel mai mare dintre prozatorii de la noi, pe Luchi l-a „cocoloşit” cel mai mult, nerămînîndu-i aproape nici numele cunoscut pentru cei de azi.

Născut la Bucureşti în data de 2 iulie, 1893, Luchi – protejat de tatăl care mai pierduse copii din cauza bolilor care circulau pe atunci, şi care erau greu tratabile – şi-a dezvoltat în scris un stil intelectualizat, de bibliotecă – de aceea poate că este privit cu circumspecţie de critica literară, deşi în epocă, aşa cum se spune…”promitea”.

Era, drept fie zis, preferatul tatălui, cu care copilărise în autoexilul Berlinez, şi lîngă care a stat pînă aproape în ultima clipă a vieţii (pe care avea să şi-o amintească în scris cu pioşenie). A publicat după ce-şi cîştigase încrederea de sine, în revistele: Flacăra, Vremea, Vieaţa Romînească, Sburătorul, etc. Pasionat de tot ceea ce era vechi (cărţi rare, manuscrise) s-a dovedit modern în ceea ce scria. Ar fi interesantă o paralelă între firile celor doi fraţi, Luchi şi Mateiu, cel din urmă pasionat de blazon şi de lumea boierească veche.

În 1921, după ce ticluise mai multe caiete de versuri, după ce tălmăcise admirabil din lirica lui Poe şi Villon, îşi pregătea în sfîrşit primul volum de versuri, Jocul oglinzilor. Dar soarta necruţătoare cu aproape toţi copiii lui Caragiale (Mateiu s-a stins la 51 de ani), l-a răpus în data de 7 iunie, la numai 28 de ani,  proiectul rămînînd nerealizat.  Volumul Jocul oglinzilor – dar, de bunăseamă, cu un alt cuprins decît cel gîndit de autor – a apărut graţie criticului Barbu Cioculescu abia în 1972!

TRIPTIC MADRIGALESC

Me vint ung vouloir de briser

La tres amoureuse prison

Qui souloit mon cuer debriser

VILLON – Les Lais, II/14 – 16*

Cînd te-am zărit

Întîia oară

Purtai un sweater verde,

Cînd te-am zărit

Treceai grăbită şi tăcută

Prin parcul

Umed şi crepuscular,

Purtai un sweater verde,

Şi-n ochi

Indiferenţa

Stranie-a fecioarelor

Surîzătoare şi candide

Din magazinele-englezeşti

Expuse

Prin peroanele de gări

Cosmopolite.

Era în primăvară –

Abia înmuguriseră castanii

Ce păzeau

Aleea netedă

Din parc.

Şi cerul era mai palid

Ca o dorinţă

Moartă şi nespovedită.

Treceai uşoară,

Cu păru-n vînt….

Şi am rămas

Mirat şi trist

În urmă,

Privind cum te stingeai,

În perspectiva

Aleii.

Cînd te-am zărit

Întîia oară

Purtai un sweater verde

Şi-n ochi

Enigma

Surîzătoare şi convenţională

A pozelor de magazină,

Uitată-n geamantan

După călătorie.

Şi-abia tîrziu –

Tîrziu, pe o terasă de cazino,

Eu ţi-am vorbit….

Pe o terasă luminată

De becuri albe-incandescente

Eu ţi-am şoptit

Cuvinte tulburi

De-un farmec trist, banal, uzat,

Şi tu le-ai ascultat,

Tăcută,

Surîzătoare şi placidă,

Cu pleoapele întredeschise,

Privind la zboru-unei falene –

Şi-ai dat din umeri…

Dar am văzut

Cum palpita

Gîtul tău

Alb.

Şi noaptea –

Cuvîntul umed şi înfiorat,

Cu cer întunecat şi tragic,

Cu melancolicele şuierări

Ale locomotivelor din gară,

Şi cu ecourile vagi,

Inegale

Ale tangoului cîntat

De-orchestra de cazino

Ne-adăpostea.

Şi pe-o terasă luminată

Ca un decor de comedie,

Eu ţi-am răpit, abia tîrziu,

Pe neaşteptate

Şi neştiute,

Cu o patetică privire

Şi cu un gest sentimental,

Indiferenţa,

Acalmia

Şi strania vrajă

De fecioară

De foileton din magazină.

Pe o terasă din cazino

Eu ţi-am vorbit

Abia tîrziu.

Cînd am plecat era în toamnă,

Căzuse bruma peste pomii

Din parc,

Şi cazinoul luminat

Fusese-nchis.

Era în toamnă, –

Se scuturau încet castanii

De ultimele frunze,

Şi se-nsera devreme.

Soseai grăbită pe aleea

Păzită

De castanii despuiaţi

Ce simulau un dans macabru, –

În ochi purtai

Surîsul veşted

Al renunţărilor eterne,

Şi-n vorbe

Indulgenţele prescrise

Şi consacrate

De eroine din romane.

În parcul gol şi ofilit

Mergeam încet,

Eu îţi şopteam cuvinte dulci,

Inevitabile şi triste,

Şi tu le ascultai

Tăcută,

Îngîndurată şi serioasă…

Şi le credeai.

Era tîrziu cînd am plecat –

Era în toamnă…

Se-ntuneca cu deznădejdi supreme

Cerul

Crispat, bolnav şi-ndurerat,

Şi vîntul

Cînta prin frunzele uscate

A jale şi-a pustiu…

Mergeam încet…

Din cînd în cînd cădea o frunză

În clipe largi;

Din cînd în cînd un strop de ploaie

Pica pe pleoapă sau pe-obraz;

Din cînd în cînd şopteam o vorbă,

Ciudată fără înţeles,

Şi ne priveam prin întuneric,

Şi-apoi zîmbeam,

Neştiind ce spunem…

Cînd am plecat era în toamnă…

Flacăra, 1916, nr.31, 14 mai.

Text şi iconografie, după – Luca I. Caragiale, Jocul oglinzilor, versuri publicate şi inedite, cu o prefaţă de Barbu Cioculescu, Editura Minerva (colecţia Restitutio), Bucureşti, 1972

* Să farm, veni un ghies din sine-mi,/ Al dragostelor prea canun/ Ce temniţă sta bietei inemi. Villon – Lăsata, Octetul al II-lea, versurile 14 – 16 (în traducerea lui Romulus VULPESCU)

Petofi în limba română

Articolul a apărut iniţial sub titlul: Petofi Sandor – sau Ce avem cu poeţii?.

(text revăzut şi adăugit)

În verile petrecute la bunici, lîngă Sighişoara, în unele zile porneam la drum prin pădurile din preajmă, pe drumul care ducea spre Şapartoc – un sat părăsit, care-şi păstrează şi astăzi o înfăţişare arhaică. Spun părăsit, pentru că majoritatea locuitorilor ori au murit, ori s-au mutat de ani buni de-acolo, lăsînd în urmă numai vreo două case locuite în chip tare ciudat…

Prin pădurile locului încă se văd tranşee din primul război mondial, undeva se-ascund cîteva uşi de fier – se pare că adînc în pămînt – care păzesc intrările într-un vechi tunel de refugiu al grofilor din familia Haller – deţinătoarea, pe vremuri, a terenurilor de pe-acolo… Nu am văzut niciodată intrările şi deja au o aură de legendă printre cei care mai cunosc poveştile din bătrîni.

Odată ieşit din pădure, ţi se deschide în faţă o panoramă uluitoare – mai ales pentru cel trăit la oraş: din întunerecul pădurii, dînd imediat de lumina arzătoare a soarelui de vară, ochii percep doar un covor imens de un verde viu pe care nici un pictor nu ar reuşi să-l redea în vreo pînză oricît de fidelă.

Relieful este contrastant: peisajele se schimbă numaidecît – depinzînd totul de unghiul din care priveşti. Dealul Şeştinii, Valea Dracului – un loc de care se tem şi astăzi mulţi – un fir de apă care trece agale şi care se pierde la un moment dat.

Ajuns pe Şeştină, mi se atrăgea atenţia că acolo erau mormintele comune de la 1848-49. Mai demult, cînd se ara – amănuntul este crud…dar real – se mai găseau oasele îngălbenite de timp. Acum locul întreg este bun numai pentru cosit. Oriunde se vede vreo ridicătură de pămînt – cu siguranţă se află un mormînt sau mai multe – aşa mi se spunea.

În copilărie, cu aceeaşi ocazie mi se pomenea de un anume „Petefi” : „ Tot aici o fi murit şi Petefi”. De vreme ce nu i se ştia cu precizie locul morţii oamenii îţi indică o groază de locuri ca fiind ultimul pe care l-ar fi vizitat Petőfi Sándor înainte de dispariţie. Tot pe-atunci am auzit şi o variată a morţii peste care trec – fiind prea trivială.

Iată în schimb, o scurtă reconstituire făcută de Reinhart Erzsebet într-un tabel cronologic, a ultimei zile în care fusese văzut Petőfi. În 1849, Petőfi lupta în trupele lui Bem împotriva trupelor ţariste:

În dimineaţa zilei de 31 iulie, după ce sună deşteptarea, ascultă ordinele date de Bem. La ora 6 pornesc spre Secuieni. Un timp, stă în căruţa unui ofiţer, auzind însă prima detunătură de tun, sare din căruţa acestuia, amestecîndu-se printre pedeştri. Petőfi îl caută pe Bem. Acesta îl îndepărtează din preajma sa, considerînd că locul este periculos pentru viaţa poetului. După-amiază, la ora cinci, privea bătălia de pe podul pîrîului Şapartoc. Încercuiţi de trupele ţariste, honvezii se retrag între orele 5-6, împreună cu ofiţerii şi conducătorul lor, generalul Bem. Poetul îşi află moartea în timpul retragerii, la urcuşul care duce spre Albeşti. Trepul său nu a mai fost găsit în învălmăşeala luptei.[1]

II

Nu îmi propun să repovestesc biografia poetului – sînt deja atîtea surse de informare încît nu aş avea ce să adaug. Aşadar, în continuare îl voi lăsa pe el să vorbească, prin textele traduse de scriitori de seamă de la noi.

A.

LIRICE.

DE DRAGOSTE.

„Cine nu cunoaşte cea dintîi iubire,

acest drăgălaş oaspete neaşteptat, care vine fără veste

[împărştiind] în jurul nostru numai stele şi flori

dintr-o lume vrăjită; – şi pe cînd stelele ne fură lumina ochilor,

mirosul florilor ne îmbată, ne zăpăceşte.”

Petőfi Sandor – Funia călăului[2]

            Prima traducere din Petofi, semnată G. Marchisiu, a apărut în anul 1865 în Aurora Romana:

Omul (Az ember)

Nu este pe lume mai de rîs, ca omul,

Nici o creatură,

Aşa-i de sumeţ! Fala lui cea mare

Nu are măsură!

Îngîmfata-i limbă tot într-una-şi bate

Joc de lumea tată,

Şi cu nasul parcă vrea să are norii

Aşa sus şi-l poartă.

–          Pentru ce aceasta, oare ce voieşti?

Tu omule sumeţ, cu ce te făleşti? […]

            Într-o carte de citire de clasa a II-a[1], din 1870, apare, ca lectură pentru şcolari, poezia Găina mamei (Anyam tyukja) pe care o redau în întregime, ca document istoric, nu pentru vituozitatea traducerii:

GĂINA MAMEI

Ce? Domnia-ta găinuţă

Şezi în casă la guriţă!

Vezi ce bun e Dumnezeu

Că-ţi face pre gîndul tău.

 

Te preîmbli tu prin casă

Şi te sui chiar şi pe masă.

Cînd gîndeşti cotcorozeşti

Nu te-ntreabă: d-unde eşti?

 

Dau-ţi ţie de mîncare,

Ca la porumbi la oricare,

În sămînţe te întreci;

Caută să nu te-neci.

 

Fii, dar, şi tu bunicică

Şi de mama poartă frică!

Ouă multe să ni dai

Ca un trai fatal să n-ai.

 

Iar tu coită  lătrătoare

Ce te-ntinzi colo la soare!

Rău găinei să nu faci

Căci, d-almintrea, zău, nu-mi placi.

În revista „Familia”, În anii 70 – 80 ai veacului al XIX, începuseră să apară timid, poezii traduse din Petőfi[3]:

Fire-aş rîu ce curge

Un pîrîu de munte

Care rătăceşte

Între stînce crunte:

Însă numai dacă mîndra

Mi s-ar face peştişor

Şi-ar nota-n a mele unde

Sprinten şi voios, uşor.

Fire-aş o pădure…

Cu furtune grele

M-aş lupta pe moarte

Fără nici o jele:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face păsărea,

Şi şi-ar face cuib în mine,

Şi-ar cînta pe creanga mea.

Fire-aş o ruină

Sus p-un pisc de stîncă;

Aş răbda perirea-mi

Făr’ durere-adîncă:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face un dafin,

Şi cu braţul ei cel verde

M-ar îmbrăţîşa la sin.

Fire-aş o colibă

Jos în valea mică,

Cu acoperiş ce

Ploaia mult îl strică:

Însă numai, dacă mînra

Mi s-ar face-n mine foc,

Şi pe vatra-mi s-ar aprinde

Şi m-ar arde cu noroc.

Fire-aş nor în peteci,

Flamură strivită,

Care spre cîmpie

Caută obosită:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face un apus,

Şi spre faţa mea pălindă

Roşu mi-ar surîde-n sus.[4]

Iosif Vulcan

II

Lumea aceasta cît e de mare

Şi cît de mică eşti, scumpa mea,

Dac-ai răspunde l-a mea-nfocare

Nu te-aş da, crudo, în schimb pe ea!

Tu eşti lumină şi eu sînt umbră,

Dac-ai vrea însă a contopi

Faţa-ţi purpură cu faţa-mi sumbră,

Soarele-n faţă mi-ar răsări!

Oh, în jos pleacă-ţi a ta privire

Pentru că-mi arde sufletu meu!

Sau nu; în lipsă d-a ta iubire,

Lasă-l să ardă, arde-l mereu!

Al. Macedonschi (sic!)

III

PE DUNĂRE

Adeseori vîntul şi vîsta grăbită

Îţi sfîşie sînul, tu apă iubită!

Şi ranele tale adînci mi te dor

Mai rău, decît chinul de om muritor.

Şi totuşi, cînd vîsla şi vîntul se trece,

Durerea se perde din sinul tău rece.

Cînd sinul de oameni e însă rănit,

Durerea atuncea e fără sfîrşit!

G.I.Bogdan

IV

După ce-şi exersase mîna cu o traducere publicată în Muza Someşană, în Familia, C. Boşcu – pseudonimul de-atunci al lui Gh. Coşbuc – publica:

AŞ VREA SĂ FIU

Aş vrea să fiu eu arbor, tu frunză dac-ai fi;

De-ai vrea tu să fii rouă, eu m-aş preface floare;

Şi m-aş preface rouă, atunci cînd ai fi soare:

Şi-a noastre inimi frage etern ni s-ar uni.

Şi dac-ai vrea, copilă, să fii chiar ceru-n fine,

Pe sînul tău cel tainic e m-aş preface stea;

Iar cînd ai fi tu iadul, atunci, iubita mea,

M-aş duce-n iad îndată, să fiu în veci cu tine!

V

În 1896 apărea volumul Apostolul şi alte poezii, prin care scriitorul maghiar era făcut cunoscut românilor prin transpunerile fidele spiritului originalului, semnate de Şt.O.Iosif. Poetul român a fost atras se pare de universul liric, intim al lui Petőfi.

Pe plai pustiu şi noroios

Atîrnă trist ceaţa de toamnă.

Spre vremurile din trecut

A jale inima mă-ndeamnă…

Lumina soarelui se urcă

Şi-mparte-a negurei perdea…

Tot astfel, cu un zîmbet numai,

Tu luminezi inima mea!

Dar tu nu fă ca mîndrul soare

Ce rupe negura anume

Ca să se vadă şi mai bine

Pustiul ce domneşte-n lume…

VI

Am stat lîngă mormîntul ei…

Asemenea unei statui,

Cu braţele încrucişate,

Cu ochii în pămînt stătui…

Stă corăbierul trist pe ţărmuri…

Se uită peste marea lată

Ce-l lasă cerşetor, pe drumuri,

Căci i-a-necat comoara toată…

 

Din perioada interbelică am reţinut cîteva din traducerile lui Axente Banciu, apărute în revista Ţara Bârsei, 1929 – 1930:

GRÎNELE SÎNT COAPTE

Cald şi zi şi noapte,

Grînele sînt coapte,

Poimîne în zori

Pun secerători.

 

Şi-n inima mea

Coaptă-i dragostea;

Draga badei Floare

Vii, secerătoare?

CĂTRE SOARE

Am o jalbă, dragă Soare,

Contra dumitale:

Mă tratezi, aşa de vitreg

Doar nu vrei parale?

 

Treci în fiecare zi

Peste biata-mi casă,

Totuşi n-o învredniceşti

Măcar de o rază.

 

E-ntunerec în odaie-mi

Ca-ntr-o…Mai s-o spun!

Mai strecoară-mi cîte-o rază,

Fii atît de bun!

 

Poate-o ştii: de meserie

Sînt stihuitor.

Ştii şi-aceea că poeţii

N-au casă cum vor.

 

Cum să n-o ştii… Doar cîntai

Şi mata din liri,

Pe cînd pe zei din Olimp

Încă nu-i goniră.

 

Dragă domnule coleg

Fă-mi deci un mic bine:

Începînd cu ziua de-azi

Dă şi pe la mine!

B.

POLEMICE ŞI REVOLUŢIONARE

I – II

Ş.O.Iosif tălmăcise totuşi şi cîteva versuri cu tentă revoluţionară. Octavian Goga, în paginile Luceafărului inserase la rîndu-i cîteva versuri din Petőfi. Iată două din cele mai frumoase (15 august, 1904):

HORA CÎINILOR

Afară-i nor şi vifor,

E ceriu-n răzvrătire.

Zăpada înveşmîntă

Cutremurata fire.

Dar noi în tihnă rîdem

De viforul de-afară,

Ne dă săla[ş] prielnic

Ungherul din cămară.

E milostiv stăpînul,

Ne dă şi bucătură.

A noastră-i de pe masă

Cînd cade-o fărmitură…

Şi de-l îndeamnă gîndul

Cu biciul să ne bată,

Noi aşteptăm pîn’ trece

Iar – rana sîngerată.

Şi cînd asupra noastră

Privirile-şi îndreaptă,

Noi ne grăbim să lingem

Preamilostiva dreaptă.

HORA LUPILOR

Afară-i nor şi vifor

E ceriu-n răzvrătire,

Zăpada înveşmîntă

Cutremurata fire.

Pustia-ntunescată

Ni-e dată mamă nouă,

N-avem sălaş cînd ceriul

Ne ninge şi ne plouă.

În drumul pribegiei

Îngheţul ne doboară,

Şi vîntul ne răpune

Şi foamea ne omoară.

Don flinte vine plumbul

Şi coastele ne frînge,

Omătul alb al iernii

Noi îl roşim cu sînge.

Flîmînzi ne scurgem traiul

Prin multele nevoi…

Tot greul e al nostru,

Dar slugi nu sîntem noi.

III – IV

În 15 martie 1948 apărea la Budapesta volumul : Costa Carei – Din lirica lui Petőfi, ediţie bilingvă, cuprinzînd 50 de poezii.

IMITATORILOR

Voi credeţi că a scrie poezie

E-un fel de-a te urca şi-a merge-n car?

E vultur poezia, ce s-avîntă,

Frenetică, spre piscuri de claştar.

Becisnicii, stîngacii, nătăfleţii

Pîndesc, să vadă: care-i noul drum;

Ca nişte cîini, flămînzi de-un os de praznic,

Pe drumul tras, gonesc apoi duium.

Ia pana-n mînă, scrie, de-ai putere

Şi plăsmuie cîntări cum n-au mai fost;

De nu: mai bine ia de coarne plugul

Şi dă-ţi la naiba drîmba fără rost!

 

Pentru că traducerile lui Carei, după unii autori, nu sînt fidele originalului, dau spre comparaţie, varianta Axente Banciu din 1929:

CĂTRE IMITATORI

A creia nu însemnează, precum credeţi voi,

A umbla pe drumuri late ca un car cu boi.

Vultur e creaţiunea, vultur ce străbate

Sfere încă neumblate-n plină libertate.

 

Biata turmă nevoiaşe laşe stă la pîndă,

Ca să vadă-n care parte drum nou se desfundă?

Şi de-ndată ce-l zăreşte, iureş dă grămadă

Cum dau cînii la ciolanul aruncat în stradă.

 

Prinde pana şi te-aşază la scris, măi fîrtate,

De eşti harnic să cutreieri plaiuri neumblate!

Iar de nu – la plugărie sau la ferăstrău!

Pana sfarm-o sub călcîie, nu-i de nasul tău!

NOBILUL

I-adus la schingiuire ticălosul,

Să ispăşască tot ce a greşit:

A jăcmănit şi dracul îl mai ştie

Ce multe răutăţi a făptuit.

Dar el se-mpotriveşte cu trufie:

„Să nu cumva-ndrăzniţi să mă loviţi!

Sînt nobil şi pe-un nobil ca şi mine,

Voi n-aveţi drept să-l biciuiţi!”

O, suflete străbune, i-auzirăţi

Nemernicul cuvînt şi îngîmfat?

Nici n-ar mai trebui bătut mîrşavul,

Ar trebui de-a dreptul spînzurat!

V

Traducerile lui Eugen Jebeleanu, poate mai puţin realizate artistic (ruperi de ritm, construcţii poetice nefireşti limbii române, un ritm sacadat dat aproape tuturor tălmăcirilor) s-au axat în special pe latura revoluţionară a poeziei lui Petőfi. Iată una pe care o prefer:

PARLAMENTULUI

Vorbit-aţi mult şi chiar dumnezeeşte,

Dar ţara nu cu vorbe se hrăneşte,

Privirea lucru-ntreg nevrînd să vadă,

Luat-aţi treburile de la coadă,

Pornind la drum ca şi-n trecut, orbeşte;

Trecutul de-l scrutezi, te dumireşte.

Ce meşter poate fi acela care

Înalţă turla mai întîi în soare?

O suie în văzduh şi-i porunceşte

Să stea plutind, pînă cînd izbuteşte

Sub ea să-nalţe ziduri, cu mistria,

Şi, la sfîrşit de tot, şi temelia…

Meşteri din ăştia sînteţi voi, fireşte!

Poporul ăsta d-aia vă hrăneşte? […]

C

EPICE

            Mă voi mulţumi doar să le semnalez: Apostolul şi Luntraşul (Şt.O.Iosif), Barosul satului şi Ianoş Viteazul (E. Jebeleanu). A mai scris şi un roman, tradus în româneşte la începutul secolului al XX-lea: Funia călăului (cunosc traducerea lui V. Mircea apărută în colecţia Biblioteca pentru toţi), din care am extras un motto mai sus.

Romanul, tributar ideilor romantice, este o lectură agreabilă – dar nu reprezentativă pentru proza maghiară.

---

[1] Legendariu romanescu pentru clasa a doua a scoleloru poporali…Buda, 1870.

Adiata lui Anton Pann (fragmente)

În numele Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Amin

 

Am fost prunc, mă văzui june,

Mai pe urmă şi cărunt,

Ş-acum vîrsta mea se pune

La cincizeci şi trei ani punct.

De am să mai trăiesc încă,

Nu s-a dat să cunosc eu,

C-această taină adîncă

E-n ştirea lui Dumnezeu.

Atîta numai ştiu bine

Că om şi muritor sînt,

Şi soarele pentru mine

Se va stinge pre pămînt.

[…………………………………]

Iar sufletu-mi să va cere

Nemurirea a-şi vedea

Şi l-a două înviere

Faptelor seamă să dea.

De aceea mai-nainte

De al morţii mele ceas,

Voiesc cu treaza mea minte

O adiată să las:

 

Rînduind cum să urmeze

Catinca, soţia mea,

Şi cum să-ntrebuinţeze

Mica avuţia mea,

Care toată alt nu este

Decît numai nişte cărţi,

Fiind date dintr-aceste

Şi p-afară-n alte părţi.

Unele-n catalog scrise,

Cui s-a dat pentru vîndut,

Altele iarăţi trimise

Cu scrisori cui mi-a cerut.

Aceste cărţi de s-or scoate

Ş-în casă cite mai sînt

Le las soţii[i] mele toate

Pîn’ la una, c-un cuvînt.

Cum şi alte împreună

Pîn’ la cel mai mic rămas,                           ,

Ca pe o soţie bună

Moştenitoare o las.

Adică: mobile, scule,

Ce le-am făcut amîndoi

Cu iconomii destule,

D-a fi-n rînd cu alţi şi noi.

Asta-mi este avuţia

Şi totu-mi agonisit,

Comoara-mi a fost soţia,

Care foarte m-a iubit.

 

[………………………………]

Şi Catinc,-a mea soţie,

Cu care am căsnicit,

Să-ngrijească precum ştie

Şi precum i-am rînduit.

La Viforîta să-ngroape

Trupul meu cînd voi muri,

Ca să mă aibă aproape

Cînd se va călugări.

Unde din starea-mi săracă

Neavînd alt decît cărţi,

Las danie să se facă

O parte din patru părţi.

O parte la cîntăreţe

s-o dea şi la scăpătaţi,

carii doresc să înveţe

şi cer d-a fi ajutaţi.

Iar cărţile celelalte,

Şi cîte nu-i trebuiesc,

Să le vînză c-a sa parte

De cătatu-mi sufletesc.

Tipografia cu toate

S-o vînză iar, rînduiesc,

Şi cu banii ce-i va scoate

Soţiii mele poruncesc:

La mormîndt ca să-mi rîdice

Un stîlp ca un monument,

De marmură, să nu-i strice

Tăria vreun element.

Carele lucrat să fie

Cvadrat şi săpat frumos,

Şi pe dînsul să se scrie

Aceste versuri din jos:

AICI S-A MUTAT CU JALE

ÎN CEL MAI DIN URMĂ AN

CARE ÎN CĂRŢILE SALE

SE CITEŞTE ANTON PANN.

ACUM MÎNA-I ÎNCETEAZĂ,

CE LA SCRIS MEREU ŞEDEA,

NOPŢI ÎNTREGI NU MAI LUCREAZĂ

LA LUMINĂ CĂRŢI SĂ DEA.

ÎMPLININDU-ŞI DATORIA

ŞI TALANTUL NENGROPÎND,

ŞI-A FĂCUT CĂLĂTORIA,

DÎND ÎN LUMEA ALTOR RÎND.

EU AM FOST A SA SOŢIE

ECATERINA DE PANN,

CE CU DÎNSU-N CĂSNICIE

TRĂII PÎN’ LA ACEST AN.

Anul 18…luna….

[…………………………………..]

Deci după cum tot născutul

Are moarte negreşit,

Aşa şi tot începutul

Trebui să aibă sfîrşit.

Îmi sfîrşesc şi eu cuvîntul

Şi nu mai zic alt nimic,

Asta e aşezămîntul

Al slugii voastre cel mic.

 

Anul 18[49, fevr. 21]*

Anton Pann, prof. S. sf. Mitr.

A XLVII-a tipăritură a lui Anton Pann, foaie volantă, 4 pagini, in folio, 1849. Adiata cuprinde în pasajele suspendate o diatribă în contra soţiei necredincioase şi fiului nerecunoscător. În ultima parte, testamentul cuprindea o sumă de învăţături şi poveţe pentru cei tineri. Textul este împărţit la catrene, la care am renunţat din raţiuni de spaţiu.

Textul este reprodus după: Anton Pann, Scrieri literare, vol.3, text, note, glosar şi bibliografie de Radu Albala şi I.Fischer, EPL, Bucureşti, 1963.

*completat de Anton Pann.

 

Proverbe

Astăzi aduc în discuţie un adevărat poem al proverbelor româneşti, similar prin abundenţa de idei şi voroave, poemului cu care începe Istoria literaturii române a lui Călinescu. De altfel, despre acest text, G.Călinescu spunea că este deschizătorul drumului unora ca Anton Pann sau Ion Creangă. Interesant e de semnalat faptul că majoritatea proverbelor date mai jos, ca sfaturi, sunt folosite şi astăzi în, aproape, aceeaşi formă. Iată ma jos cîteva fragmente alese din Scrisoarea XII, Pâcală şi Tândală a lui Constantin (Costache) Negruzzi (din ciclul Negru pe Alb), text datat Februarie 1842:

[…]

„De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sileşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coada frunţii. Şezi strâmb şi grăieşte drept*. Nu baga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho. Bate fierul păn-e cald, şi fă tot lucrul la vremea lui. Nu fii bun de gură, gura bate c*rul. Vorba multă-i sărăcie omului şi toată paserea pe limba ei piere.Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului intră în mâna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâţe şi ieftin la făină. Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă decât c-un mişel la dobândă. Nu te vârî în judecăţi. În ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce intră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, şi mai bună e o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă. Să n-ai a face cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâţă, şoareci prinde**, şi lupul părul schimbă, iar naravul ba. Nu te-ncrede în ciocoi. Ciocoiul e ca răchita; de ce-l tai, de ce răsare, şi din coadă de câine, sită de matasă nu să mai face. Nu fii duşmănos, căci cine face, face-i-se, şi nu e nici o faptă fără plată. Fereşte-te de proşti şi de nebuni. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale, şi prostului nici să-i faci, nici să-ţi facă. El învaţă bărbieria la capul tău. Şede pe magar, şi caută magarul. Nu-l primesc în sat, şi el întreabă casa vornicului. Prostia din nascare leac nu mai are. Cine se amestecă în tărâţe, îl mânâncă porcii; ş-apoi spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spun ce fel de om eşti. […]Vântul bate; câinii latră. Altui îi e drag popa, şi altuia preuteasa. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul. Zic zece, tu taie una. Vrabia malai visează, şi calicul comândare***. […]Nu îmbla cu c*rul în două luntri, nici te mândri, căci mândrului îi stă Dumnezeu împotrivă. […] De te vor pofti la masă, tu nu te trage sub masă; dar nu fii supărător, c-or zice că: mart din post nu mai lipseşte. De vei păgubi în vreo neguţitorie, să-ţi fie de învăţătură, ca altă dată să nu te mai apuci de ea. O dată vede naşul pu*a finului; iar de vei câştiga, nu te mai apuca şi de altele, căci cine sare garduri multe, îi dă*** câte un par în c*r şi ulciorul nu merge de multe ori la apă. Când ţi s-or aprinde călcăiele, însoară-te păn-a nu îmbătrâni, căci însuratul de tânăr şi mâncarea de dimineaţă n-au greş; şi bătrânul amorezat e ca chiroşca cu pasat. Fă cunoştinţă cu fata; n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mânâncă tot ce zboară, şi sentâmplă de departe trandafir, şi de aproape borş cu ştir*****.(A) (B)

*Cf. Stai strîmb şi gîndeşte drept.**Cf. Motto-ul „Ciocoilor vechi şi noi” de N. Filimon : Ce naşte din pisică, şoareci mînîncă.***comîndare – pomană. **** cu sensul „îi intră.” ***** lobodă.

(A) Am găsit acest text prima dată, în copia manuscrisă a bunicului meu, Vasile S.,secretar la primăria din comuna Daia, jud. Mureş şi cantăr (cantor este forma agreată de DEX; psalt, cîntăreţ bisericesc) de duminecă la biserica (nouă) din comuna Albeşti, de lîngă Sighişoara. Găsise textul tipărit probabil în vreun călindar sau manual şcolar şi l-a copiat pe o fasciculă de caiet. Motivul pentru care a copiat această culegere de proverbe îmi este necunoscut. Abia după mai mulţi ani, citind pentru prima dată operele lui Negruzzi, am descoperit de unde provenea textul. Astfel am luat contact cu opera unui mare clasic al literaturii noastre, uitat şi ponegrit (în comentarii sterpe) chiar de programa şcolară care îi pomeneşte numele numai în dreptul a două nuvele.

(B) Rabelais foloseşte această metodă cînd vorbeşte despre copilăria lui Gargantua(cap.XI). Vă trimet la opusculul din 1542 (cea din 1534 este mai puţin bogată anume în ceea ce ne interesează aci) transcris şi adnotat în diverse ediţii moderne de J. Boulanger sau L. Moland. Pe cei care vor să citească acest capitol în limba română, îi voi ruga să caute versiunea semnată de Romulus Vulpescu, în 1962. Acest capitol abundă în folosirea proverbelor împămîntenite, însă, pe dos, de pildă: „el sta cu c*rul în două luntri, se zgîrma unde nu-l mînca, se pi*a contra vîntului”…etc.