O greşeală de metodologie a celor mai mulţi dintre primii noştri culegători de folklor a fost aceea a atribuirii materialului găsit într-un anumit lor, cătun, judeţ, oraş – întregii arii folkloristice româneşti.
Citim aşadar în Poeziile populare ale românilor – culese şi corectate de V. Alecsandri – un număr mult mai mare de prelucrări din aria moldovenească, decît din aria muntenească sau transilvană[1]. În Poeziile populare române ale lui G. Dem Teodorescu găsim mult mai multe materiale provenite din Muntenia şi ţinutul Brăilei, decît din celelalte părţi, pe care le preia din revistele de specialitate sau din alte colecţii.
Chiar şi culegerile specializate întrucîtva prezintă acelaşi incovenient. Doine şi strigături din Ardeal[2], de exemplu, dau ca transilvane (adică de pe întreg cuprinsul provinciei) versuri care fac parte din tezaurul unei singure zone, fără acoperire în tot Ardealul. La fel a procedat şi I.P. Reteganul (Poveşti ardeleneşti). La Artur Gorovei – care, într-o altă epocă şi cu alte mijloace a editat culegerea Credinţi şi superstiţii ale poporului român – apar în număr mare bucăţi alese din comuna Ţepu din Tecuci, localitatea natală a corespondentului său prolific, Tudor Pamfile.
Prima broşură din seria: Poveşti Ardeleneşti culese din gura poporului de I. Pop Reteganul
Cărţile care se voiau de sinteză, Mitologia românească a lui Tudor Pamfile, dă ca româneşti o serie neîngăduit de mare de materiale provenite dintr-o singură localitate, Ţepu din Tecuci; Datinile şi credinţele românilor de Elena N. Voronca fac parte numai din ţinutul Bucovinei etc… La fel şi Sim. Fl. Marian… Cazurile sînt mult mai multe, dar ideea cred că e înţeleasă.
Aşadar, aşa cum se întîmplă şi în istorie, mai multe documente privitoare la acelaşi lucru, întăresc o ipoteză sau o teorie; folklorul procedează aproape la fel, înlăturînd o serie de amănunte neîntărite documentar. Ce-ar fi fost să credem că avem în folklorul nostru povestea lui Sigurd/Siegfried, aşa cum ne-o spune Ispirescu sub titlul de George cel Viteaz[3]? Prin aceasta nu vreau să diminuez în nici un caz aportul acestor mari cercetători (primii, de altfel) şi susţin în continuare ideea că în felul acesta au contribuit la închegarea a ceea ce trebuia demonstrat Europei, anume ideea unităţii naţionale a românilor.
Tudor Pamfile
I, 2. Ca urmare a vechii modalităţi de adunare a textelor mitologice, teoreticienii de astăzi au resuscitat o sărbătoare neglijată, în general, pînă la apariţia aşa-zisei ameninţări a Sf. Valentin; este vorba de Dragobete, arătînd, fără dovezi, că sărbătoarea e cunoscută tuturor românilor, aşadar, nemaiavînd nevoie de un împrumut occidental. Nu e vorbă, n-aveam nevoie de nici un împrumut! Dar nici de-o falsificare de tip romantic.
Sărbătoarea a fost atestată sporadic în sud-vestul României, cu ecouri, probabil din cauza strămutărilor populaţiei, şi în alte zone, după cum urmează: Prahova, Vlaşca, Teleorman[4], Olt, Neamţ, Vaslui[5]. Dragobetele este de dată recentă, apariţia fiindu-i atestată abia în secolul al XIX-lea, înspre a doua jumătate.
Deşi astăzi, în contrapartidă cu 14 februarie, data i-a fost fixată (parcă cu neputinţă de schimbare!) pe 24 februarie, realitatea folklorică fiind alta. Dragobetele nu are o dată fixă în toate zonele în care a fost atestat. Aşa că, în trecut, se serba şi pe data de 24 februarie, dar şi pe 1, 3 sau 25 martie.
I, 3. Cei care susţin incompatibilitatea sărbătorii occidentale cu a noastră ar avea de trecut de un argument extrem de greu. Tocmai aici e frumuseţea. Ambele sărbători sînt strîns legate de perioada de împerechere a păsărilor.
G. Chaucer
Una din cele mai vechi atestări europene a Sf. Valentin provine din Divanul Păsărilor, poem scris între 1380 – 1386 de Geoffrey Chaucer: …Era de Sfîntul Valentin,/Cînd vin ca să-şi aleagă-aici perechea/Sodom de păsări de-orice soi şi cin,/Făcînd o larmă de-mpuia urechea…
Despre Dragobete se spunea aşa: „Se împerechează toate păsările – puii şi cele devenite stinghere din cauza vînătoarei sau a morţii, în cursul anului. Dacă nu se împerechează în această zi, rămîn tot stinghere, pînă la Dragobetele din anul viitor”.[6]
Potrivit acestui text( „Dragobetele [este] cap de primăvară, ţinut pe 24 februarie (rău de boale; sărbătoarea aceasta o ţin păsările, căci atunci se logodesc”[7]), dar şi altor versiuni , Dragobetele este sărbătoarea împerecherii păsărilor, a începutului perioadei de rut. Prin extensie a devenit, se pare, o sărbătoare a logodnei, a însurăţirii fetelor şi a înfrăţirii flăcăilor.[8]
II, 1. Din cele de mai sus reiese că sînt aproape identice cele două sărbători, chiar cu dată diferită. Sf. Valentin, sărbătoare a dragostei, dar iniţial a logodnei păsărilor, precum şi sudicul Dragobete.
De multe ori, culegătorii de folklor au descris obiceiurile de întîi martie, plasîndu-le sub semnul acestui ciudat personaj (v. Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români).
Marele cărturar bucovinean, preotul Simeon Florea Marian
De fapt, Dragobetele ca personaj, este din nou, atestat numai în unele locuri, multe din texte pomenind numai o sărbătoare cu acest nume.
Şăineanu, bănuia numele ca fiind adaptat din Dragu şi bete, terminaţie oltenească, identică cu forma: vrabie – Brabete(vrabete), şi pînă astăzi ideea nu a fost înlocuită cu una mai bună. Într-un calendar[9] găsim următoarea glosă: În alte locuri însă ar însemna dragobete un gîndac alergător, ce-l folosesc descîntătoarele la descîntecele de dragoste.
Într-adevăr, de Dragobete, se pare că se făceau descîntece. Acestea erau făcute numai de babe; tinerele aveau şi ele, în schimb, ritualul lor: O femeie spune: că numai mîna s-o puie pe un bărbat străin în această zi şi va fi drăgăstoasă bărbaţilor în tot cursul anului.
II, 2. Dacă Dragobetele nu a produs creaţii artistice, chiar dacă a fost descoprit în vremea renaşterii naţionale, cînd ar fi putut face parte din literatură măcar printr-un Alecsandri, Sf. Valentin a avut o tradiţie interesantă în Occident.
Cum am arătat mai sus, atestarea Sf. Valentin e veche, deşi nu se ştie precis care Valentin e cel care oblăduieşte logodnele tinerilor.
În Franţa era o adevărată tradiţie a trimiterii de „valentine”, hîrtioare scrise cu versuri, care circulau de la băiat la fată. De acest fel e şi poezia ducelui D’Orleans, contemporan binevoitor al lui Villon: Acum, de Sfîntul Valentin,/Toţi – sorţilor perechea-şi cer:/Eu să rămîn, Amor, stingher,/Părtaş să nu-ţi fiu la festin?…./Din zori, treaz, nu mai termin/Să mă gîndesc şi să mai sper./Acum de Sf. Valentin.//Dar nepăsarea cui mă-nclin/Bun doftor pulsu-mi ia sever,/Sfat dîndu-mi tihna să prefer/Şi-n perini să mai dorm puţin./Acum de Sf. Valentin.[10]
Charles, duce de Orleans
Nici Shakespeare nu trece cu vederea această sărbătoare. Apare în Hamlet (Cîntecul Ofeliei):În zi de sfîntul Valentin/Dis-de-dimineaţă/La fereastră iute-ţi vin/Ca să-ţi fiu mireasă.//S-a sculat, s-a îmbrăcat/A intrat îndată./Uşa-n urmă-i s-a-ncuiat/N-a mai ieşit fată…
II, 3. Din punct de vedere strict estetic, sărbătoarea Sf. Valentin nu are nimic rău, mai ales potrivit vechimii sale şi a inspiraţiei date scriitorilor. Prin chiar tradiţia împărţirii bileţelelor de dragoste, este chiar o sărbătoare simpatică, veselă, solară, a venirii primăverii.
Românii însă nu au cunoscut-o pînă de curînd, cînd, venită cu poleiala, cu staniolul americănesc aferent, pe bună dreptate a scîrbit o mare parte din români.
Chiar numele de Valentin nu a fost atestat la noi pînă mai încoace, afară de forma veche, adusă de unguri, Balint.
Înainte de a arunca cu noroi într-o sărbătoare occidentală numai pentru că unii i-au deviat semnificaţiile printr-o promovare prostească, pe tipic american, trebuie să o privim aşa cum este ea de la origine. Şi nu este o sărbătoare urîtă, kitsch-ioasă – cum se spune azi.
Pericolul nu l-am învins însă, aducînd în prim plan o sărbătoare regională, cu iz păgîn, nici prea veche, dar nici a tuturor românilor. Am forţat o tradiţie să fie împămîntenită pe tot cuprinsul românesc, şi a ajuns tot o fuşereală, un kitsch în mîna cui nu trebuie. Chiar la Chişinău, filiala pentru tineret a PNL-ului a făcut toate demersurile oficiale pentru a o declara singura sărbătoare a îndrăgostiţilor[11], ceea ce e o prostie.
Din punct de vedere oficial al bisericii noastre, nici una din cele două sărbători nu poate fi împămîntenită. Prima, cea Occidentală, pentru că e catolică, nu are de-a face cu calendarul ortodox, cea de-a doua, prin chiar cuvîntul expres al Patriahiei nu poate fi acceptată, fiind păgînă.
BIBLIOGRAFIE
CANDREA, I. Aureliu –ADAMESCU, Gh. – Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”.Ed. Cartea Românească S.A. Bucureşti 1930.
CANDREA, I. Aureliu – Iarba Fiarelor, studii de folkor, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.
CHARLES d’ Orléans, Poezii, balade, cântece, carole, lamente, rondeluri, selecţie, echivalenţe româneşti, prefaţă, bibliografie, note, indici, […] de Romulus Vulpescu, Univers, 1975
CHAUCER, Geoffrey – Legenda femeilor cinstite şi alte poeme, traducere, introducere, prezentări, note şi comentarii de Dan Duţescu, Cartea Românească, 1986.
CHAUCER, Geoffrey – The works of ~, editet by Alfred W. Pollard, H.F. Heat, M.H.Liddell, W.S.McCormick, London, Macmillan and co., 1898
FOCHI, Adrian – Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui N. Densuşianu, ed. Minerva, Bucureşti, 1976
MARIAN, Sim.Fl. – Sărbătorile la români, studiu etnografic, vol II. Păresimile, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001.
MUŞLEA, Ion – Bîrlea, Ovidiu – Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu, Minerva, Bucureşti, 1970
ŞĂINEANU, Lazăr – Dicţionar universal al limbei române a noua ediţiune , revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a, ortografia Academiei Române, ed. Scrisul românesc S.A. (fost Samitca) [f.a.]
VULCĂNESCU, Romulus – Mitologie Română, editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987
Scris: 7. II. 2012
Revăzut: 12. II. 2013
[1] În aceeaşi colecţie mai citim şi multe “fabricate” de Alecsandri, “date ca populare” (cf. Dragoş, Cîntecul lui Mihai Viteazu, Moartea lui Constantin Brîncovanul, Erculean etc.)
[2] Culegere realizate de Ioan Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu pe baza manuscriselor lui I. Micu Moldovan.
[3] De fapt, basmul inclus de Ispirescu în colecţia sa, este o rezumare a unei redactări franţuzeşti, romantice, a unei părţi din Nibelungenlied; de altfel, spada lui George cel Viteaz se numeşte Balmut (cf. Balmung, spada lui Siegfried), şi singurul loc vulnerabil al eroului e la umăr (însă în “basm” acest amanunt rămîne în suspensie, fără vreo rezolvare).
[4] Potrivit chestionarului lui N. Densuşianu, publicat în rezumate şi fragmente de Adrian Fochi, v. bibl. Atestări în alte părţi ale ţării există sporadic, mai ales prin strămutarea oamenilor (cei care răspundeau chestionarelor sau scrisorilor savanţilor de la Bucureşti erau, cum lesne se înţelege, învăţători, nu de puţine ori, mutaţi din Muntenia în Ardeal sau Moldova)
5 Chestionarele lui Hasdeu (Muşlea, Bîrlea – Tipologia…, p. 353)
6 Scraba.
7 V. Romulus Vulcănescu.
8 1882 – 1883.
[10] Versiune românească: Romulus Vulpescu.
[11] Aşa spune presa…
UN MUZEU SUBIECTIV 