Citatul e la modă…

Una din dulcegăriile des întîlnite mai ales în spaţiul internautic este citarea a varii oameni de cultură, de ştiinţă, din politică sau din arta de orice fel.

Metoda nu e nouă, ea beneficiind de-a lungul anilor de antologii şi dicţionare de gen, care mai de care mai inutilă şi mai neavenită, ajutînd astfel pe oricine să citeze fără să citească şi, uneori, să denatureze sensul vorbelor respectivului care a emis mesajul cîndva.

Cărţile de maxime, citate sau aforisme sînt create pentru publicul superficial, ne-nstare să extragă –în urma parcurgerii unei lucări – esenţialul. Există excepţia lucrărilor întocmite special de autori(v.Goethe de pildă, sau Nicolae Iorga). Acestea îşi au rostul pentru că au fost alcătuite anume pentru a reprezenta voinţa autorului; însă cele întocmite de un altul reprezintă un fals şi trebuie să fie acuzate a nu-l reprezenta pe autorul citat, într-însele fiind adunate fragmente care, de cele mai multe ori, nu se susţin fără construcţia întregului.

Cazul cel mai cunoscut este acela în care poezia Împărat şi proletar era citată fragmentar fără, prin aceasta, a oferi viziunea reală a poetului; în epoca bolşevică se prezenta numai bucata care corespunde crezului proletarului. Închipuiţi-vă atunci un volum întreg de cioturi de acest fel! Cum poţi judeca gîndirea lui Shakespeare citîndu-l pe evreul Shylock?

 

Au circulat şi circulă, acum graţie internetului, citate din diverşi autori, luate ca adevăruri absolute, la care, cu pietate, se închină fieştecare. Ştiţi însă ce se poate ascunde sub vălul diafan al unei zise bine trase din condei? Un lucru de felul acesta:

 

CAZUL BAUDELAIRE – HUGO

Pe care Baudelaire să-l cităm?

            Nimeni nu se mai îndoieşte de geniul unui astfel de poet. Nimeni nu-i mai pune la îndoială harul. Cît priveşte poezia – aşa este. Însă, nu de puţine ori, biografia oamenilor geniali…a lăsat de dorit (mai ales pentru cei care nu-şi zăresc bîrna din ochi!).

Iată cum îl aprecia, într-un articol, pe poetul şi romancierul Victor Hugo: „marele poet”, „cel mai viguros şi cel mai popular din Franţa”, după care, îi analizează elogios romanul „Mizerabilii” în termeni – nu arareori – întrebuinţaţi în exegeza literară de atunci încoace. Practic, multe din citatele reprezentative ale articolului au fost folosite ca ilustrare, opinie calificată, critică a romanului.

Însă ce se ascundea, oare, sub aparenţa acestei ode?

Victor Hugo îi mulţumeşte pentru articol şi pentru că „Mizearbilii v-au prilejuit un studiu adînc şi înalt”. Îi mai spunea:  „Sper că veţi continua această frumoasă lucrare…etc.”

Pînă aici, nimic suspect. Era firesc un astfel de mesaj de la un poet mai tînăr către patriarhul Hugo, poetul prin excelenţă al Franţei. Asta, dacă nu s-ar fi descoperit următoarea scrisoare…trimisă de Baudelaire mamei sale:

 

„Ai primit, desigur, Mizerabilii… E o carte imundă şi ineptă. Am arătat, cu această ocazie, că posed arta de a minţi. Mi-a scris, ca să-mi mulţumească, o scrisoare absolut ridicolă. Ceea ce dovedeşte că un om mare poate fi un neghiob”[1]

Acum, fireşte, se pune întrebarea: care din cele două opinii sînt de luat în considerare? Desigur, prima e îndreptăţită de admiraţia reală a lui Baudelaire pentru poet, cea de-a doua fiind repulsia faţă de figura patriahală a „conferenţiarului” Hugo. Însă, cu toate aceste rezerve, oricare din cele două opinii poate fi citată – fără, prin aceasta, să reprezentăm crezul real al autorului.

 

*

            În literatura noastră sînt notabile cazurile: Eminescu, Macedonski, Caragiale, Coşbuc etc.

Emil Isac îi cere, într-un rînd, o prefaţă la propriul volum, autoexilatului Caragiale. Caragiale îi răspunde – aparent elogios, dar în fapt expeditiv, cu acelaşi text pe care îl trimite tuturor debutanţilor care se cereau reprezentaţi: o fata tînără, bună de măritat,  n-are nevoie de-o babă care s-o laude, pentru că se recomandă prin propriile virtuţi.

Cine ar cita textul scrisorii ar gîndi că cine ştie ce elogiu îi face tînărului poet…cînd defapt îl trimitea – cu bună-creştere – la plimbare!

Pe de altă parte, cum crezul politic nu însemna nimic pentru autorul Scrisorii pierdute, e clar că nu am şti ce  să cităm ca opinie politică, avînd în vedere că scria articole şi pentru putere dar şi pentru opoziţie… Această tristă constatare i-a îmbogăţit brusc repertoriul publicistic, alcătuindu-se chiar o antologie de nou-descoperite articole – nesemanate – dar de atribuit lui Caragiale.

 

*

            Totuşi găsesc utilă reproducerea dar şi comentarea  unor vorbe memorabile – în ideea că dacă tot sînt folosite, să nu fie folosite aiurea, după modelul fasciculului roz din Larousse.

Cîţi ştiu că zisa: „Dacă nu vine Mohamet la munte, vine muntele la Mohamet” trebuie citită invers, potrivit legendei, care spune că profetul – dinaintea mulţimii – a poruncit muntelui să vină la el. Şi cum muntele n-a catadicsit să se mişte, Mohamet a făcut doi paşi spre el, mulţumind lui Allah că nu a stricat orînduiala firească, prin care, de bună seamă, i-ar fi omorît pe toţi cei de faţă!

Se folosesc abuziv – adică pînă la refuz – zisele lui Caesar de la Rubicon, sau cele spuse lui Brutus la Idele lui Mars….şi de asemenea, multe altele.

E în regulă, ca ascultînd discursul unora, să n-auzi decît vorbe vechi de secole, folosite anapoda, într-o nouă orînduială, urechistă, sau, din cinci în cinci minute: după cum spunea Hegel, Diderot, Goethe…? Pentru că există, de bunăseamă, înafară de oameni normali şi oameni-repertorii de citate…

 

---

[1] Vezi întregul context în Charles Baudelaire – Critică literară şi muzicală. Jurnale intime. EPLU, Bucureşti, 1968.

Halima sau 1001 de nopti

1001 de nopţi în limba română

–  texte alese –

Una din cele mai iubite cărţi, citite cîndva cu ardoare de oameni, de la cei mai învăţaţi care le vor fi aşternut întîi în scris, pînă la cei care le puteau cel mult asculta, a intrat în cultura română după ce, în prealabil, fusese cunoscută de Occident prin tălmăcirile – e drept, nu prea fidele – franţuzeşti, nemţeşti sau greceşti.

Defapt, ceea ce numim astăzi 1001 de nopţi nu reprezintă decît o idee palidă şi obscură a ceea ce a fost odinioară; ca orice lucrare – bazată întîi pe folklor – prin diversele manuscrise care au circulat de la răsărit pînă la apus, a suferit schimbări, contaminări, prelucrări. Astfel, a le numi basme arabe, este o greşeală, de vreme ce cartea cuprinde deopotrivă, poveşti, fabule şi legende chinezeşti, indiene, persane, arăbeşti şi chiar basme contrafăcute de francezi, cum este cazul notoriului Alladin.

În plus, prin redactarea grecească din secolul al XVIII-lea, poveştilor cunoscute sub titlul de 1001 de basme – numită de acum Halima – s-au alăturat altele, presupus persane, dintr-o culegere contrafăcută de Petis de la Croix, Cele 1001 de zile.

Au existat poveşti de sine stătătoare din Halima, traduse ca atare în limba noastră. Astfel că prima traducere românească a apărut în 1771, probabil în Moldova: Istorie veache a lui Arun Reşăd împăratul de Bagdad.

Din redacţia grecească prescurtată, dar conţinînd cadrul nealterat, au intrat în cultura română, întîi prin 1782, la Şcheii Braşovului (traducerea a fost văduvită în timp de primele două volume, rămînînd, stingher, un al treilea tom). A doua tălmăcire (1783) aparţine călugărului Rafail de mănăstirea Hurez (Rm.Vîlcea) şi a conservat în întregime textul prescurtat al originalului intrat pe teritoriul României. O a treia traducere păstrată în manuscris aparţine lui Scarlat Barbul Tempeanul, din 1808. Celelalte manuscrise folosesc textele traducerilor pomenite mai sus.

 

EDIŢIA GORJAN

            Între anii 1835 – 1838, profesorul din Vălenii-de-Munte, I. Gherasim GORJAN, confruntînd traducerea manuscrisă a lui Rafail cu textul grecesc, tipăreşte pentru prima dată Halimaua în patru volume (v. extras).

Bineînţeles că prelucrările sînt vizibile: acolo unde textul „atentează la pudoarea cititorului”, traducătorul a îndulcit fraza, ascunzînd mereu sensurile concrete cu un văl, nu de puţine ori, de comic involuntar:

 

[muierea] îi luă de mînă şi-i trase mai dealături, printre nişte tufe, zicîndu-le ca să-i împlinească pofta, iară ei îi tăgăduia această cerere plină de primejdii şi nelegiuiri; atunci, începu muierea să le zică foarte straşnic şi cu îngroziri de moarte, şi în cea mai de pe urmă, fură siliţi amîndoi a-i face voia: şi după ce-şi făcu pofta cu dînşii..etc

 

Localizează numele, astfel că avem de-a face cu Joiţe (Zaida) şi Frusinici sau chiar cu doamna Stanca. Rămîne tributar numelor din manuscrisul lui Rafail, astfel că avem următoarele corespondenţe dintre redacţia grecească şi cea cunoscută prin traducerile mai noi: Halima – Şeherezada; Aidin – Şah Riar; Şahzinan – Senan Şah; Medina – Doniazada; Ampupechir – Abubechir etc.

Este una dintre puţinele redactări care păstrează finalul basmului cadru al Halimalei, chiar dacă nu traducea textul complet al celorlalte poveşti; aici, ca şi în alte locuri, traducătorul intervine cu „băgări de seamă”, iar rîndurile de încheiere sînt menite a spune totul în privinţa metodei:

 

Cu drept cuvînt se laudă Halima pentru fapta ei, însă fapta lui Mircea Vodă  pă l[a] anul 1393, care prin armele sale cele comandate cu multă înţelepciune şi vitejie înpotriva lui Sultan Baiazid, este cu mii de ori mai mare, mai slăvită, şi mai vrednică de pomenit în tot minutul, căci a nimiccit legislaţia numitului Sultan, prin care îndatora ţara noastră ca pă tot anul, pă vremea viitoare, să dea poţii cîte 500 copii şi zece mii galbeni; prin cererea lui Aidin nu se sterpea neamul omenesc, iar prin a lui Baiazid s-ar fi prefăcut ţara noastră demult în provinţie sau paşalîc plin numai de turci, şi toţi rumîn[ii] în Osmani şi Ibraimi. Mare eşti Mirceo, slăvit în toţi vecii! Şi nu sîntem vrednici a te pomeni după cuviinţă.

 

La finalul tomului I aflăm următoarea notă – menită să ne aproprie cumva de omul care tipărise cu trudă această lucrare:

 

Această istorie este împărţită în patru tomuri, care se află sub tipar şi pînă veţi citi pe acest d-întîi, veţi dobîndi şi pe celelalte tomuri, pe rînd; căci nu avusei bani ca să le tipăresc pe toate d-o dată.

 

 

EDIŢIA BARAC

 

După ediţia germană din 1825, între anii 1836 şi 1840, apărea la Braşov, în tălmăcirea lui Ioan Barac, O mie şi una de nopţi, în opt volumaşe. Păstrează împărţirea pe nopţi a originalului german, astfel lucrul oprindu-se la noaptea 225. Cu toate acestea este traducerea cea mai întinsă de pînă atunci. (v. extras)

În privinţa lucrului la traducere, Ovidiu PAPADIMA nota:

„ Ioan Barac şi-a făcut lucrul său cum s-a priceput, cu cîtă cultură avea. Unele cuvinte germane nu le-a priceput deloc, altele le-a înţeles rău, altele le-a transcris direct din limba traducătorilor. Notele explicative, însemnate de autorii germani în subsolul traducerii lor, Barac le-a introdus în text, cînd a crezut de cuviinţă […]”.

Aşa cum au observat şi alţii, sensibilitatea lui Barac s-a oprit asupra versurilor  pe care le-a prelucrat (uneori în maniera poeziei populare, alteori în aceeaşi notă a versurilor publicate postum de Foaie pentru minte…) cu stîngăciile inerente:

Patru fac o voie bună,

Lăuta, harful, dimpreună

Cu cobza şi fluierul.

Acea bucurie mare

Cu voia bună o are

Petrecîndu-şi tinărul….(tom. 3)

 

După aceea s-au retipărit cele două ediţii pomenite în mai multe rînduri, alteori s-a optat pentru tipărirea unor fragmente. Astfel, multe din poveştile Halimalei au intrat în cărţile de citire, în calendare, almanahuri etc.

Între 1908 – 1909, Emil Gîrleanu prelucrează traducerea lui Barac, publicînd două broşuri; În două volume apare în 1922 traducerea din germană a lui Liviu Rebreanu, rămasă tot neterminată. Între timp se mai ocupă de Halima, Mihail Sadoveanu, cunoscut în epocă pentru prelucrările sale din literatura cărţilor populare (Alexandria, Esopia, dar şi romanele bazate pe Sindipa şi Ghenoveva: Divanul Persian sau Măria-sa, puiul pădurii).

O repovestire publică între 1956 şi 1963, Eusebiu Camilar. Eusebiu Camilar oferă cititorului o lectură agreabilă – cam în aceeaşi manieră în care făcea cunoscute publicului român, Al. Mitru, Legendele Olimpului. Însă, ca şi în celălalt caz, lectura îl dezavantajează pe cititorul care vrea să găsească spiritul oriental intact al acestora. La urma urmelor, deşi nu o spune direct, prelucrează pentru lectorul modern tot sursele indicate mai sus, de la Gorjan şi Barac pînă la Liviu Rebreanu sau Sadoveanu. Pe Barac îl pomeneşte, totuşi, ca înainte-mergător, greşind data la care apăreau traducerile acestuia – 1806 în loc de 1836. În rest, Eusebiu Camilar simte nevoia să dinamizeze acţiunea, folosind procedeul dialogului. Fragmentează basmele în capitole date în rezumat (manieră sadoveniană!), poemele le schiţează în versuri rimate sau într-o proză poetică ce-l caracterizează[1]. La finele volumului IV, se schiţează un soi de continuitate fără a încheia, cum era potrivit, ciclul, cu deznotămîntul fericit.

Iată spre comparaţie două fragmente din prolog în traducerea lui Barac şi în prelucrarea lui Camilar:

 

Cărţile cele istoriceşti ale Sasanizilor, adecă ale bătrînilor crai perseşti a celor mai demult, carii ş-au fost întins stăpînirea preste India şi preste insulele cele mari şi mici ce să ţinea de dînsa, ba încă şi mai departe, dincolo de Ganges pănă la China, arată, cum că odinioară vieţuia un crai din puternicul acesta gen (neam), carele  au fost cel mai vrednic împărat din vremile sale.Atîta să făcuse prin înţelepciunea sa de iubit înnaintea supuşilor săi, încît să făcuse înfricoşat cătră vecinii săi prin vestea vitejiii sale şi vrednicia oştilor sale celor războinice şi bine întocmite. Acest crai avea doi feciori: cel mai mare, anume Şahriar, ce să tălmăceşte din limba persească: Prietinul Cetăţii: Acesta era moştenitoriul cel vrednic al tătîni-său şi era împodobit cu toate darurile virtuţilor sale. Cel mai tinăr, anume Şahsenan, ce să tălmăceşte: Împăratul femeilor, îşi avea şi dînsul asemenea vrednicie ca şi fratele său. (tom I)

 

II

 

Cărţile acestea sînt istoriile străvechilor şahi persieni, ale măriţilor şahi care şi-au întins moştenirea pînă peste ţărmurii Indului, în toată India, şi peste deltele şi ostroavele Indiei; şi mai departe, peste Gange.

            Cum arată cărţile, trăia pe-atunci un slăvit şah, un şah cum altul nu a mai fost.

            Prin înţelepciunea sa, iubit era de către supuşi şi înfricoşat către vecini prin vitejia braţului şi a oştilor bine întocmite.

            Şi avea şahul doi feciori; cel mai mare, pe nume Riar, cel mai mic, pe nume Senan.

 

Ambele variante se apropie de traducerea franceză Galland, de vreme ce una care garantează o mai mare apropiere de original, a lui Mardrus, conţine o cu totul altă concepţie a textului. Pentru comparaţie, invit către traducerea tipărită în 16 volume de BPT.

 

*

            Din păcate, nici cu masiva traducere din franceză a celor 1001 de nopţi, tipărită în colecţia BPT pe vremuri (şi reluată de curînd) nu ne apropiem foarte mult de spiritul originalului.

Traducerile prin intermediar în general fac să pălească specificul unui text. Însă, aici avem de-a face şi cu autohtonizări nedorite: numele proprii sînt traduse, termenii din franceză sînt redaţi în limba română prin echivalente arhaice din epoca fanarioţilor etc. Totuşi, prin traducerea Murăraşu – Hossu – Haralambie Grămescu (acesta a tradus-o ulterior, integral) am avut primul contact cu o probabilă integralitate a textului original.

Există şi în prima ediţie din BPT fragmente…cenzurate sau învăluite de falsă pudoare. Iată un fragment (de comparat cu cel din Gorjan, de mai sus:)

 

[femeia] îi întîmpină poruncindu-le de îndată:

–          Haideţi! Străpunge-ţi-mă cu lancea, tare şi cu străşnicie! Dacă nu, îl vestesc pe efrit.

Spaima îl făcu pe Şahriar să-i zică lui Şahzaman:

            – O, frate al meu, îndeplineşte-i tu cel dintîi porunca!

Celălalt răspunse:

            – Ah, eu nu voi face nimic înainte ca tu să-mi dai pildă, ca frate mai mare![…]

            Atunci, de teama genniului, făcură amîndoi ceea ce le poruncise…etc.

 

Puţină lume ar putea înţelege ceea ce le ceruse femeia celor doi fraţi!

 

 

 

TEXTE

 

Textele reproduse mai jos pot fi citite în suită cu versiunea fragmentară, tipărită în Cărţile populare în literatura romînească (v. Bibliografia) după manuscrisul egumenului Rafail.

 

HALIMA/SAU/POVESTIRI MITOLOGHICEŞTI ARABEŞTI,/PLINE DE BĂGĂRI DE SEAMĂ, ŞI DE ÎNTÎMPLĂRI FOARTE/FRUMOASE, ŞI DE MIRARE/COMPUSE ÎN LIMBA ARABEASCĂ DE PREAÎNVĂŢATUL DERVIŞ/ABUBECHIR,/ŞI TRADUSE DIN ALTE LIMBI STREINE ÎN CEA ROMĂNEASCĂ/DE/I.GHERASIM GORJAN/PROFESORUL/EDITORII/RUSOU    (c. RUSU)  ŞI PETRI/TOMUL ÎNTÎI/1857

 

NOTĂ:

 

Am folosit textul celei de-a II-a ediţii, traspunîndu-l în alfabet latin. Notele traducătorului, au fost semnalate prin: (n. GORJAN). În transcriere, în puţine locuri de altfel, am reîmpărţit frazele pentru o mai logică citire.

 

[I, pp: 32 – 36]

 

Istoria bătrînului de al doilea şi a celor doi căţeluşi negri

 

[…]O, Domnule şi căpetenie al duhurilor din văzduh, zice bătrînul cătră smeu, să ştii că eu şi aceşti doi căţeluşi sîntem trei fraţi, şi oare cum? Ascultă, mă rog: după moartea tatălui nostru luarăm miras cîte o mie de galbeni de fiecare frate, după adiata sa ce lăsasă, şi eu avînd prăvălie în ţara mea, în care făceam tot acel negoţ, pe care îl făcea şi tatăl meu, în prea puţină vreme înşusii [c. însuşii] căpitalul meu, adică făcui capital de şasă mii galbeni, iar ceialalţi doi fraţi ai mei, cumpărî[n]d mărfuri pentru alte ţeri, se dusără, cu nădejde că vor căştiga mai mult, şi norocul lor îi adusă în stare foarte proastă, şi după trei ani se întoarsără în ţara lor săraci lipiţi, încît nu avea după ce bea apa, cerînd milostenie pentru hrana cea din toate zilele.

Şi eu văzîndu-i în aşa nen[o]rocire, şi cunoscîndu-i că sînt fraţii mei, îi luai în casa mea, îi îngrijii, îi îmbrăcai cu haine ca şi ale meale, precum ne porunceşte legea, şi în cea mai de pre urmă ca să-i mîngîi, le dedei de fiecare cîte o mie de galbeni în dar, povăţuindu-i a se neguţetori cu minte şi cu băgare de seamă aci în patria noastră, ca să-şi poată chivernisi viaţa cu cinste şi cu oamenie. Iar ei după ce luară cîte o mie de galbeni, se neguţetoriră fiecare în parte, şi după doi ani veniră la mine şi mă îndemnară să cumpărăm mărfuri, şi să facem un taxid în alte ţări streine. Eu mă înpotrivii la această

părere a lor, şi mai vîrtos zicîndu-le: „Nu ţineţi minte în ce stare ticăloasă vă adusese taxidul vostru prin ţeri streine? Şi acum mă îndemnaţi pe mine ca să pătimesc asemenea? Eu frate nu voi, lipsească de la mine acest taxid ce-mi spuneţi.” Ei, cu fel de fel de jurămînturi şi cu mari încreinţeri de căştiguri, mă înduplecară în cea mai de prea urmă ca să mă iau după sfătuirea lor.

Atunci îmi descurcai toate socotelile prăvăliei, şi aflai că am capital de şase mii galbini în naht, apoi întrebîndu-i şi pe dînşii ca cît cîştig au, îmi răspunsără că au păgubit şi capital şi tot, şi să-mi fie mikă de dînşii ca să-i chivernisesc. Eu iarăş mişcat fiind de frăţească dragoste, şi de ceea ce ne porunceşte Dumnezeu ca să iertăm pe greşiţii noştri pînă de trei ori, le zisei: „Iată că am şese mii de galbinim luaţi fiecare cîte o mie, şi o mie eu, cu care să cumpărăm marfă pentru acest taxid, şi pe celelalte trei mii să le ascundem aici în casă, ca întîmplîndu-se vreo pagubă în taxidul nostru, să avem peaceste trei mii de galbeni pentru civerniseala vieţii d-aci înainte, şi aşa ascunzînd aceşti galbeni pîn casă, şi tîrguind fiecare în partea sa, plecarăm cu o corabie în taxid, şi după trei luni,  ajunsără[m] în oraşul la care plecasăm, şi vînzîndu-ne mărfurile, eu am căştigat înzecit după capitalul ce aveam, iar fraţii mei căştigară prea puţin.

D-[a]ci, tîrguirăm marfă pentru ţara noastră şi ne gătirăm să plecăm, şi eu aflîndu-mă într-o zi în vadu corăbiilor, văd că vine cătră mine o damă frumoasă şi nobilă, însă înbrăcată cu haine proaste, şi mă roagă s-o iau de nevastă după lege, făgăduindu-mi că voi fi prea mulţumit cu dînsa întru căsătorie. Eu, auzîndu-o prea meşteră de cuvînt, şi văzîndu-i frumuseţa cea deosăbită, mă înduplecai la cererea ei, şi cununîndu-mă cu dînsa, plecarăm îndată cu corabia ce-o tocmisăm pentru noi. Iar fraţii mei văzîndu-mă norocit atît despre nevastă, cît şi despre căştigul ce făcusăm, mă pizmuiră, şi umbla cu fel de fel de chipuri ca să mă omoare. Deci, într-o noapte, unde dormeam în pat cu tînăra mea nevastă, ne aruncară pe amîndoi în mare, ca să ne înecăm; iar nevasta mea, ce erea o Măiastră[2], mă apucă de mînă îndată, şi mă scoasă viiu, nevătămat într-un ostrov ce erea p-acolo p-aproape, iar almintrelea mă înecam negreşit. Atunci îmi zise nevasta: „Să ştii că eu sînt o măiastră, adică una din Ielele şoimane, iată că îţi păzii viaţa, pentru dragostea şi îngrijirea ce ai arătat cătră mine cînd ţ-am zis să mă iei de nevastă, şi mă ştii că sînt pornită cu mare mînie şi urgie asupra fraţilor tăi, şi voi întrebuinţa toate puterile mele a-i cufunda în adîncul mării cu corabie cu tot.” Şi eu o rugai ca să-i pedepsească în orice chip va voi, numai să nu-i omoare, căci cu toate că îmi făcusără atîtea necazuri şi neajunsuri, însă făceam grozavă răbdare în mine ca doară îşi vor veni în cunoştinţă.

În vreme ce vorbeam aceaste cuvinte, mă apucă de mînă, şi într-o clipă ne pomenirăm în foişorul casăi mele; şi aci mă îmbrăţişă, mă sărută, şi mulţumindu-mi foarte mult pentru dragostea ce am avut cătră dînsa, îşi spusă că pîn ce locuri voi putea afla-o, cînd îmi va fi dor de dînsa, sau cînd îmi va tribui la ceva, şi îndată peri din ochii mei ca o nălucă; eu, pă urmă d-aci, din foişor, mă pogorîi în casă, luai cele trei mii de galbeni, ce îi ascunsesăm pentru vremi întîmplătoare, precum am mai zis, şi îmi deschisei  prăvălioara ca şi mai nainte. Atunci, alergară toţi pretenii mei ca să-mi facă vizită, şi să-mi zică „bine ai venit sănătos de la taxid, şcl.” Aşadar, din zi în zi, începui să-mi pui casa la bună orînduială, şi toate trebile mele, iar într-una de zile văz că îmi întră în casă doi căţăi negri, fîţăind din cpade şi frecîndu-se pă lîngă mine, şi pă căutăturile lor cele blajine şi miloase îi cunoscui cum că ar avea să ceie [c. ceară] oarecare milă şi iertăciune de la mine; însă eu nici pe căţeii cunoşteam, nici pricina lor o ştiam, şi mă miram foarte mult.

Atunci, fără veste mă pomnii d-oi dată cu nevasta mea, şoimana, şi îmi spuse pricina, că o sor [c. soră] a ei iarăşi măiastră şoimană, care din porunca ei, s-a dus numaidecît în marea, şi ajungînd pe fraţii mei, corabia lor a cufundat-o în apă cu toată marfa dintr-însa, iar pe dînşii i-a prefăcut în chipuri de cîine precum îi vezi, spre chinuire şi pedeapsă în vreme de zece ani[3]; şi îmi zise: „Dar cu toate că s-a prăpădit şi marfa ta cu toată corabia, însă eu îţi voi împlini-o prin altele înzecită şi însutită”; şi zicînd aceste cuvinte, peri dinaintea mea. Şi, fiindcă s-au împlinit cei zece ani, mă duc acum să caut pe nevasta mea şoimana[…].Aceasta este istoria mea şi acestor doi cîni ce vezi…

 

GLOSAR

 

Miras – (miraz)  moştenire.

Naht – în naht = cu bani peşin, cu banii jos, bani gheaţă.

Taxid –   călătorie (comercială).

 

 

O MIE ŞI UNA DE NOPŢI/ISTORII ARAVICEŞTI/SAU/HALIMA/ÎNTÎIAŞ DATĂ TRADUSĂ DIN NEMŢEŞTE/DE/IOAN BARAC/MAGHISTRATORUL TRANSLATOR AL BRA/ŞOVULUI/TOMU I/CU CHELTUIALA DOMNULUI/RUDOLF ORGHIDAN/DATĂ ÎN TIPAR ÎN/BRAŞOV,/1836.

NOTA I

 

Pentru că ediţia din 1836 este o raritate bibliofilă, redau textul precuvîntării lui Rudolf Orghidan, care, cum este firesc – el fiind mecena ediţiei princeps – nu a mai fost reprodus în ediţiile ulterioare:

 

Cătră cetitori,

 

Văzînd cum că toate naţiile ceale luminate să silesc a scrie cărţi şi a le tipări ca să-ş îmbogăţească bibliotecile necontenit, mi s-au deşchis inima şi judecarea, privind spre naţiia românească; şi cumpănind starea ei, me-au aţîţat rîvna şi s-au înrădăcinat în pieptul mieu dorirea de a cerca şi cu sîrguinţă a pune silinţă cu toate mijlocirile prin care să să poată spori folosul naţii şi al patrii. Aşa după cum am înştiinţat pre constiţii prenumăranţi, învoindu-mă cu tipograful din Braşov, am dat ajutoriu a tipări mai multe feliuri de cărţi, nu numai bisericeşti, ci şi alte istorii, şi cărţi de şcoale, grammatice romaneşti cu nemţeşti, ba încă şi la ceaslovul cel bogat ce s-au tipărit acum am dat ajutoriu ca să să poată întrebuinţa şi împărtăşi în toate părţile folosirea dintr-însul. Drept aceaia, simţind eu şi aceasta, cum că mulţi au mare poftă de a ceti în limba sa, aceastea istorii romane (sau Halimale) cu titula: O mie şi una de nopţi, n-am cruţat osteneala şi cheltuiala mea, a mijloci tălmăcirea şi tipărirea lor, la care mare bucurie şi mai hrănitoare mîngăiare voiu avea de să vor ceti cu acea luare aminte, ca să-ş scoaţă cetitorii folosul cel moralicesc din pildele lor, tîlcuindu-le prin ştiinţa relligii creştineşti.

Preţul este ştiut pînă la tomul cel de pre umră şi ne curmat să vor trimite la fieşte care cinstit prenumîrant la vreamea sa şi atunci va putea cunoaşte fieşte-care că nu este scumpă aceasta după vredniciia ei.

Supus serv naţii mele

Rudolf Orghidan

Ferlegher[4]

NOTA II

 

Povestea următoare este transcrisă – cu schimbările fireşti de ortografie – după ediţia mai nouă: HALIMA sau 1001 de nopţi (Istorii arabiceşti) întîiaşi dată tălmăcite după limba nemţească de Ioan Barac (1770 – 1848), Tomul I (Partea 1 şi 2), reproducere după originalul din 1836, Editura Librăriei Nicolae I. Ciurcu, Braşov, 1897, în lipsa celei originale:

 

Istoria bătrînului celui cu iapa de catîr

 

Să ştii, o, duhule!că iapa aceasta este muierea mea. Într-una de zile m-am fost călătorit şi am lipsit de acasă, un an de zile întreg. Sosind eu acasă, am venit noaptea la casa mea şi am aflat pre muierea mea cu un arab negru în pat, rob ce era al meu, şi zăceau strînşi în braţe amîndoi în cea mai mare dragoste.

Cum m-au zărit ea pe mine, cu grabă au sărit asupra mea cu un pahar plin cu apă, preste care mormăind nişte cuvinte, m-au stropit, zicîndu-mi: „lasă-ţi făptura şi te fă un cîne!” şi îndată m-am pomenit că sînt cîne şi m-au scos din casă afară[5].

Ieşind eu, am fugit pînă la măcelărie, unde căutam la oase. Iar măcelariul văzîndu-mă, m-au luat în casa lui.

Iar văzîndu-mă fata măcelariului, ş-au acoperit faţa de cătră mine, zicînd cătră tatăl său: „Pentru ce ai adus om strein în casa noastră?”

– Şi unde este omul acela? – au întrebat tatăl său.

– Acest cîne este om, că l-au fermecat muierea lui; iar eu pot să-l izbăvesc.

Auzind acestea tatăl ei, i-au zis ei: „Pentru Dumnezeu, te jur, slobozi-l pre el, spre mulţămirea mea şi pentru sănătatea ta”.

Aşa s-au sculat fata măcelariului şi au luat un pahar plin cu apă, i-au şoptit nişte cuvinte şi m-au stropit, zicînd:”Mută-te[6] din făptura aceasta în cea dintîi omenească cu voia lui Dumnezeu!” Şi, numaidecît, m-am făcut cum am fost mai-nainte.

Deci, m-am apropiat de coconiţa aceea şi, sărutîndu-i mînile, am rugat-o, să facă bine pentru Dumnezeu, să farmece pre muierea mea, în ce chip m-au fermecat ea pre mine. Aşa mi-au dat din apa aceea şi au zis: „De-o vei găsi durmind, stropeşte-o cu apa aceasta şi zi în ce vrei să o faci, ca să se mute, şi numaidecît se va muta”.

Am luat apa şi m-am dus la muierea mea şi găsind-o durmind greu, am stropit-o şi i-am strigat: „Lasă-ţi făptura şi te fă o iară de catîr!” Şi îndată s-au făcut ce am poftit, şi aceasta este ce o vezi cu ochii, o  stăpînul şi împăratul tuturor duhurilor!”

Şi mergînd bătrînul la iapă, au întrebat-o:”Aşa este?” la care au făcut semn cu capul, că aşa este.

– „Aceasta este istoria mea” – au zis bătrînul cel din urmă…

 

***

BIBLIOGRAFIE

*** – Cartea celor o mie şi una de nopţi I – XVI, traducere de Petre Hossu/Haralambie Grămescu, prefaţă de Ovidiu Papadima, EPL, 1966 şcl.

BARAC, Ioan – HALIMA sau 1001 de nopţi (Istorii arabiceşti) întîiaşi dată tălmăcite după limba nemţească de ~ (1770 – 1848, reproducere după originalul din 1836, Editura Librăriei Nicolae I. Ciurcu, Braşov, 1897 [I – IV]

CAMILAR, Eusebiu – 1001 de nopţi, basme arabe istorisite de ~, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968, vol. I – II

CHIŢIMIA, I.C./SIMIONESCU, Dan – Cărţile populare în literatura romînească, vol. I, EPL, Bucureşti, 1963.

MORARU, Mihai/VELCULESCU, Cătălina – Bibliografia analitică a cărţilor populare laice, partea a II-a, EARSR, Bucureşti, 1978

 

---

[1] Defapt, Eusebiu Camilar, care semnează mai multe „tălmăciri” din poezia orientală, stiliza traducerile directe din limbile originale, după un procedeu la modă; Astfel, Sakuntala lui Kalidasa fusese tradusă direct din sanscrită de Eugen Papiniu, doar prelucrarea lui Camilar (care deseori se abate de la text din necunoştinţă) fiind cunoscută prin ediţia din 1964. La fel s-a întîmplat şi cu traducerile din Omar Khayam sau alţi scriitori persani.

[2] Una din Ielele şoimanele, ce cred babele că iau mînile şi picioarele oamenilor. (n. GORJAN)

[3] Mai bine să-i fi făcut săraci şi pismaşi, decît căţei; căci sărăcia învaţă pe om multe lucruri de folos, şi îl învaţă a se supune la alţii, care este cel mai bun lucru din lume; iar pisma roade ne-ncetat de inimă pe cel ce o oare, şi iată pedeapsă bună. (n. GORJAN)

[4] Vezi în Bibliografia analitică…

[5] Cf. Lucius Apuleius – Metamorfoze, episodul transformării lui Lucius în măgar (n.n.)

[6] Adica:Transformă-te! (cf. Ovidius, Metamorfoze, I)