Consideraţii generale
Un turist care vizitează piramidele egiptene este tentat să afle obiectelor o utilitate imediată, practică – de aici şi puzderia de interpretări date construcţiilor antice – şi nu va fi satisfăcut la gîndul că nu sînt decît nişte morminte. Departe de mine gîndul că ar fi numai nişte morminte regeşti! De altfel, astfel se întîmplă de oridecîteori omul de astăzi priveşte prin lupa epocii contemporane mărturiile trecutului.
Prima problemă care se ridică este imposibilitatea înţelegerii lor simple. Trebuie să pornim de la cea mai simplă utilitate pe care o va fi fost avînd cine ştie ce obiect vechi. Bunăoară, un imn religios servea ceremonialului şi numai printr-o concidenţă de gust estetic l-am putea astăzi socoti o lucrare literară. Cîte din cuvintele care întovărăşeau strict ceremonialul n-au devenit, prin reinterpretare, figuri de stil? Cu siguranţă, cei din vechime nu se axau „literatură” aşa cum o înţelegem astăzi: imnurile, odele, poeziile ceremoniale au fost scrise pentru a nu fi uitate, nicidecum pentru că le-ar fi dictat-o conştiiţa esteticului. Cititorul modern are însă impresia că stă dinaintea unei mari literaturi (în accepţia actuală), pe care cată să o interpreteze cu propriile unelte, de cele mai multe ori, neutilizabile într-o atare încercare.
Nu altfel stau lucrurile în cazul interpretării basmelor şi se găsesc foarte mulţi – chiar între cei care trec drept specialişti – care, privindu-le printr-o prismă modernă, le minimalizază importanţa, coborîndu-le la rangul unor simple naraţiuni pentru copii, fără a se mai obosi să le descopere substratul.
Şi cert e că aceasta se petrece pe terenul alunecos al ipotezelor.
*
Chiar dacă prima culegere europeană de folklor în proză (după teorii prestabilite, deci nu arbitrar, ca înainte), culegerea lui Jacob şi Wilhelm Grimm se intitulează „Poveşti pentru copii şi pentru acasă”, în fond nefiind decît un tertip mercantil, aceasta nu se adresează micuţilor care oricum nu ar fi înţeles, de exemplu, notele ample care însoţesc fiecare bucată, în care se expun teoriile mitologice sau istorice ale timpuriilor folklorişti, dar-mi-te prefaţa, un adevărat manifest romantic pentru descoperirea comorilor psihologiei populare.
De altfel, se cunoaştea faptul că lucrarea a fost imediat criticată pentru pasajele care păreau a fi de o cruzime rar întîlnită. Li s-a spus chiar să le suprime sau să le înlocuiască. Deja intrînd în luptă spiritul modern cu cel vechi, tradiţional, datorită conştiinţei unei munci bine făcute, cenzurarea nu a fost pe placul alcătuitorilor, care, în fine, au admis să avertizeze, în ediţiile ulterioare, cititorul că nu toate basmele din volum sînt de citit copiilor, dar neaducînd lezări în conţinut volumului.
Aşa cum au fost îmbrăcate nudurile lui Michelagnolo de pe Capela lui Sixt al IV-lea, tot aşa s-au trezit editorii tîrzii, puşi în gardă de sterilii analişti, să cureţe cu grijă şi lipsă de pricepere tot ceea ce li se părea prea pipărat pentru gustul unor copii care se voiau a fi educaţi în maniera unor timpuri noi:
Prin urmare, maştera din Albă-ca-Zăpada, în loc să moară istovită din cauza dansului în pantofi metalici înroşiţi în foc, în versiunile „curăţate” fuge în pădure şi-şi pierde urma (această descriere aduce un aport de vreo 20 de rînduri faţă de 2-3 cît avea originalul!) [*]. Acesta ar fi numai un exemplu.
Revenind însă la ceea ce numim „comoara psihologiei populare”, mă întreb dacă, oare, cineva îşi mai închipuie astăzi că basmele au fost alcătuite pentru copii? Oare cineva, cît de cît instruit, poate să creadă că poveştile chinezeşti sau japoneze despre strigoi şi vampiroaice, despre destin, reîncarnări şi morţi dureroase, au fost ticluite pentru copii? Sau basmele din „1001 de nopţi” care vorbesc despre nurii sclavelor (şi deopotriva…ai sclavilor), despre dimensiunile organelor de din jos, folosindu-se de expresii tari, au fost oare destinate minţilor neînstare de a le pricepe?
Nici vorbă. Însă trebuie să înţelegem prin „copil” ce reprezenta acesta într-o epocă mai veche. Este ştiut că maturizarea se considera la o vîrstă mai fragedă, că urmaşul nu era menajat prea mult şi că, din contră, i se testau capacităţile uneori la maximum; să nu uităm că vîrsta aşa-zisă de majorat este una convenţional aleasă (18, 21), pe baza cercetărilor făcute acum mulţi ani. În societăţile arhaice, repet, vîrsta de trecere de la copilărie la maturitate era demarcată mult mai devreme.
O teorie – pe care, personal, o găsesc singura viabilă dintr-o sumedenie – spune că basmele sînt reflexii ale unei realităţi istorice primitive. Într-adevăr, studiind pe de o parte vechi rituri, mituri şi tradiţii şi punîndu-le în paralel cu adevărul spus de basme, vedem că nu sînt diferenţe prea mari.
Într-un basm arhicunoscut, despre Haensel şi Graetel (Fraţii Grimm), aflăm că doi copii sînt abandonaţi în pădure, că întîlnesc o casă din turtă dulce (nu ne priveşte aici materialul de contrucţie, pentru că poate fi vorba de adausuri ulterioare: casa este, prin urmare, ispititoare), şi că înăuntru se găseşte o bătrînă care devoră copii. Fata, însă, reuşeşte să o ucidă, aruncînd-o în foc.
Mulţi au acuzat cruzimea fetei – uitînd parcă actul de autoapărare al copilei în faţa diabolicei femei. Comparînd însă această poveste cu ceea ce ştim din lucrările antropologilor despre actul de iniţiere din triburile aflate – în secolul XIX – încă în stare de primitivism, mirarea ne-ar putea fi stăvilită.
Într-adevăr, în unele triburi, actul de iniţiere al tînărului, al neofitului (trecerea către perioada bărbăţiei) se petrecea într-o pădure, unde era abandonat de familie. Trebuia să găsească singur casa iniţierii, unde îl aşteptau bărbaţii tribului – să le zicem, tradiţional – înţelepţii sau preoţii tribului.
Acolo tînărul era supus unor cazne greu de închipuit. Era împuns cu lemne ascuţite, tatuat, ars etc. şi adus, practic, în stadiul de a-şi uita cu totul provenienţa, familia. După un număr de zile – sau de săptămîni – era adus din nou în cadrul tribului şi căsătorit. Abia acum era apt să devină cap al unei familii, bărbatul renăscut.
Ar fi oare greu să considerăm astfel, basmul, o reflexie a realităţii de mai sus, o reflexie distorsionată în timp? Că de data aceasta basmul face, într-un fel, dreptate, inversînd victima şi călăul? [**]
Încă o dovadă a provenienţei basmului din primitivism, ar putea fi descrierea lăcaşului unde stă, în basmele ruseşti, Baba-Iaga (Preafrumoasa Vasilisa, Afanasiev):
„Merse Vasilisa o noapte şi o zi şi abia către seara următoare dădu de o poieniţă, unde era căsuţa Babei [Iaga]. Gardul de jur-împrejurul căsuţei era din oase de om, pe gard stăteau înfipte cranii omeneşti cu ochi. În loc de stîlpi la gard – picioare de oameni, în loc de zăvoare – mîini, în loc de lacăt – o gură cu dinţi ascuţiţi.” [***]
În alte basme se spune că locuinţa Babei-Iaga stă pe două picioare de găină. Deci, pe piloni, aşa cum este descrisă, în cazul unor triburi, casa de iniţiere din mijlocul pădurii.
Nu este locul aici a dezlega simbolismul casei, care în multe alte basme, are rolul de poartă de trecere în cealaltă lume.
Important e să reţinem de aici că încrîncenarea şi cruzimea personajelor principale din basme nu este nefondată, reflectînd, sub forma unor acte justiţiare, realităţi greu accesibile nouă, astăzi.
(Ca o paranteză, Baba-Iaga îşi dezvăluie şi o altă natură. În basmul citat, Vasilisa Prekrasnaia, se iscă un dialog menit să ne pună pe gînduri: Vasilisa îi cere voie bătrînei să pună cîteva întrebări. Bătrîna îi spune că poate să le pună dar să fie atentă că cei care ştiu prea multe îmbătrînesc repede. Vasilisa, cu grija, îi pune întrebări legate de lucruri externe casei: cine erau călăreţii de diferite culori întîlniţi în cale. Răspunsul era: fazele zilei, zorii, amiaza şi noaptea; se fereşte însă să întrebe ale cui erau mîinile care apăreau din neant şi trebăluiau prin casă, la porunca babei (enigma rămîne şi pentru ascultător pentru că nu ni se dezvăluie nimic în această privinţă). În cele din urmă, Baba-Iaga, aflînd că fata a fost binecuvîntată de mamă pe patul de moarte, o alungă oferindu-i „lumina”: un craniu care luminează, spunîndu-i că „nu are nevoie de oameni binecuvîntaţi”. Fără să-i fie precizat sensul, acest pasaj – care nu se dovedeşte a fi interpolare tîrzie – vorbeşte, poate, despre dimensiunea cognitivă a actului iniţiatic; iniţiatul pune întrebări despre exterior, ca într-un scenariu prestabilit avînd grijă să nu intre încă în profunzimea interiorului, să nu-şi încalce atribuţiile de ucenic (interdicţia de a desface vălul, ca în anticul basm al lui Amor şi Psiheea). Iar replica finală („nu am nevoie de oameni binecuvîntaţi”) îmi aduce aminte, involuntar, de pasajul testamentar în care Hristos îi cheamă după sine numai pe cei care au nevoie de vindecarea sa, şi nu pe cei „sănătoşi” ).
Personajele malefice din basme – trecute în imaginarul comun al copiilor prin mijlocirea părinţilor: Baba Cloanţa, Muma Pădurii, Moşul Codrului etc. au în comun raza de acţiune, pădurea, aşa ca în actul iniţiatic descris mai sus. Şi putem să ne închipuim că de la respectul îmbinat cu teama firească faţă de personajele tribale, colportorii basmelor au ajuns la singura interpretare valabilă ulterior: la teroare.
Au devenit, deci, din stîlpi ai triburilor, personaje malefice, mai mult sau mai puţin gratuite. Au devenit chipuri, înfăţişări ale răului cu care eroul solar trebuie să lupte, învingînd întotdeauna. Apariţia copiilor aici este lesne de înţeles de vreme ce se vorbea despre tineri destinaţi iniţierii.
Dovezi în sensul acesta – că unele basme vorbesc despre adevărate iniţieri – se găsesc la tot pasul (vezi Tinereţe fără bătrîneţe…, basm în care eroul trece de patru încercări depistabile în vechile scrieri iniţiatice: renunţarea la lume, mila, învingerea propriilor temeri şi respectarea interdicţiei).
În versiunea germană a basmului lui Haensel und Graetel se vorbeşte despre un cuptor în care erau gătiţi copiii, imagine în care îl putem recunoaşte cultul amonit al lui Moloh, descris în Biblie, potrivit căreia, primul vlăstar al unei familii era jertfit prin foc zeului; În Biblioteca Istorică (XX, XIV, 6), Diodor din Sicilia, descrie un idol al lui Moloh în următorii termeni: „Cartaginezii aveau o statuie de aramă a lui Kronos [inter. grae. Moloh], care întindea mîinile spre pămînt, arătîndu-şi palmele, astfel că pruncii puşi în braţele ei alunecau căzînd într-o gaură deschisă, plină de foc.” Avem aşadar de a face cu un cuptor uriaş în care erau aruncaţi copiii aduşi jertfă idolului. [****]
Cuptorul care dovoră în flăcări tineri apare şi în basmele româneşti, mai ales în cele care vorbesc despre căpcăuni.
Tot jerfele umane pot sta la baza multor naraţiuni numite astăzi basme; de data aceasta aleg un exemplu din tradiţia peruană descrisă de Blas Valera (citat de Garciloso de la Vega “el Inca” în Comentarios reales: el origen de los Incas (1609) a aducerii de jertfe umane în trecutul pre-incaş (fapte care, desigur, sînt universal valabile, în culturile primitive): “Cei care trăiesc în Anzi mănîncă şi carne de om […]. Dacă prind un om în război, sau în orice altă împrejurare, şi ştiu că este un om de rînd sau umil, îl sfîşie în bucăţi, pe care le împart prietenilor şi slugilor, ca să le mănînce ori să le vîndă la căsăpie.Dar dacă este de viţă aleasă, atunci se adună mai-marii cu nevestele şi copiii lor şi […] îl dezbracă şi îl leagă gol de un stîlp, apoi, cu cuţite şi bricege făcute din cremene, îl ciopîrţesc început cu încetul, tăind carnea de pe unde e mai multă […], iar cu sîngele se stropesc şi bărbaţii şi femeile şi copiii, înfulecînd carnea cu toţii în grabă, fără s-o lase măcar să fiarbă ori să se frigă bine; o înghit pe nemestecate, îmbucătură cu îmbucătură, aşa încît bietul osîndit se vede mîncat de viu şi îngropat în pîntecele celorlalţi. Femeile, mai crude decît bărbaţii, îşi ung sfîrcul sînilor cu sîngele nefericitului, ca să i-l sugă copiii de ţîţă odată cu laptele. ” [*****] Garciloso spune, de asemenea, că îşi jertfeau şi proprii copii.
Nu e greu de închipuit că un astfel de ritual (cît se poate de verosimil) se putea transfigura – odată cu trecerea timpului cînd, deci, survenea amnezia – în materia unui basm cu personaje malefice canibale.
*
Odată trasfigurate pentru a fi receptate de alte generaţii, basmele populare cîştigă noi valenţe. Dacă nu se mai pot referi la realităţile primitive din care au fost smulse, vor deveni moralizatoare sau chiar distractive.
Alexandru Turcu
NOTE
[*] Compară traducerea lui Dan Faur (devenită clasică prin nenumărate reeditări) cu cea mai recentă, semnată de Viorica S. Constantinescu (Polirom, 2000).
[**] Exemplul este luat cu totul din lucrarea lui V.I. Propp – Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, ed. Univers, 1973
[***] Pana lui Finist Şoimanul, basme fantasice ruseşti, în româneşte de Passionaria Stoicescu şi Andrei Ivanov, Raduga, Moscova, Ion Creangă, Bucureşti, 1986 (După: Skazki, Moskva, 1968). Traducătorii, in mod eronat, optează pentru autohtonizarea numelor proprii, Baba Iaga devenind ba Baba Cloanţa, ba Baba-Hîrca.
[****] Apud. V. Kernbach – Dicţionar de mitologie generală, Albatros, 1995
[*****] Garciloso de la Vega „El Inca” – Regeştile cronici ale incaşilor, traducere, prefaţă şi note de Oana Busuioceanu, Univers, 1974
________________________________________
UN MUZEU SUBIECTIV 